Nu pot decat sa ma inclin in fata deciziei ICCJ de marti, prin care il recunoaste pe printul Paul ca nepot legitim al fostului rege Carol al II-lea, asa cum hotarase si o instanta din Lisabona, anul 1955. Ei, si?
Este dreptul lui sa-si legitimieze genealogia, dar asta nu poate schimba cu nimic istoria Romaniei, asa cum s-a desfasurat ea - bine sau rau - si in desfasurarea careia nici printul Paul, nici tatal domniei sale n-au avut niciun rol, dar absolut niciunul. Cum zice o vorba, nici in clin, nici in maneca.
Osul domnesc de sub plapuma princiara
Faptul ca printul Paul si-a revendicat drepturile civile n-ar trebui sa deranjeze, dar faptul ca incearca sa se puna cot la cot cu cei care au faurit istoria tarii, asezandu-se la o masa unde n-a fost invitat, il arunca brusc in derizoriu.
Tot insistand asupra apartenentei sale la Casa Regala si, mai ales asupra ideii ca tatal sau fusese primul nascut, printul Paul isi atribuie discret ideea de os domnesc, argument cu care Raresoaia castigase domnia pentru fiul sau Petru, demonstrand, prin nu stiu ce mijloace, ca a avut priivilegiul de a se strecura pe sub plapuma lui Stefan Voda.
Printul Paul se faleste si el cu bunica sa, cea care si-a serbat noaptea nuntii sub o plapuma princiara pana a ajuns obiectul scandalului si al nenorocirii, nu numai pentru tanarul fustangiu Carol, dar si pentru tara.
Din nefericirea tarii si din aventura fustangiului, incearca acum sa traga ceva foloase printul Paul - pe atunci nenascut. Foloasele materiale le inteleg, banul e ochiul dracului si nu are miros, dar in momentul cand printul Paul cauta cheia cu care i-ar placea sa se strecoare in istoria Romaniei, ma apuca un fel de frison.
In istorie, nu se intra cu speraclul
Din pacate, speraclul cu care forteaza printul Paul poarta istoriei nu este altul
