Parafrazând o faimoasă zicere - după sezon şi specificul local - în România iarna toate oile sunt albe. Şi sunt aşa din două motive mari şi late. Întâi, pentru că statul care colectează taxele şi impozitele de la cetăţenii săi rămâne de peste 20 de ani fie doar neputincios în faţa căpuşării contractelor publice, fie cu adevărat complice.

În al doilea rând, pentru că noi toţi - milioane de cetăţeni ale căror buzunare sunt golite ziua în amiaza mare de cei cărora, pe lângă comisioanele subterane, le mai achităm, la vedere, salarii şi o gamă largă de beneficii conexe - ei bine, noi toţi suntem nişte ignoranţi, istoric resemnaţi, delăsători în general şi incapabili de a imagina şi exercita constant şi colectiv presiuni cu instrumente specifice societăţii civile.

Ne place, în schimb, să ne justificăm pasivitatea mioritică prin tot soiul de argumente puerile, printre care şi clamarea dezgustului - dar atât. Unde, însă, în lumea asta s-a mai pomenit ca faptul de a fi dezustat să fie atât de compatibil cu inacţiunea şi emascularea spiritului civic?

Românii şi România nu au izbutit, în ciuda libertăţilor câştigate după căderea dictaturii, să iasă prin forţe proprii din acest imobilism care îi sărăceşte pe cei mulţi, dar îi îmbogăţeşte pe câţiva. De plâns, în schimb, lumea s-a obişnuit să se vaiete.

Dacă privim spre clasa politică şi spre magistraţi, vom vedea că reformele pe care le-au împins înainte aceste două influente categorii au fost în esenţă încununarea unor concertate eforturi şi presiuni occidentale.

Din interior, ele s-au bucurat doar de sprijin excepţional şi individual, asigurat de câteva minţi strălucite şi responsabile, dar, cum e obiceiul locului, extrem de puţine.

Să privim şi pre societatea civilă: fără suport moral şi chiar financiar din partea şi prin intermediul unor ambasade occidentale puţine organizaţii civice ar fi