Acum cîţiva ani, am făcut, în scopuri academice, mai multe drumuri împreună cu Eugen Negrici la Craiova. Călătorii vag demenţiale, la primele ore ale dimineţii, în cîte un februarie tăios, în cîte un aprilie ploios, cu trenul sau cu maşina, în compartimente supraîncălzite sau în „săgeţi albastre“ ticsite de lume. Cam pe atunci mi-a încolţit ideea unui foileton vînătoresc pe care Eugen Negrici ar fi trebuit să-l susţină lunar, în Dilemateca. L-am pisălogit, l-am hăituit, l-am chiar şantajat pînă cînd mi-a promis că – dacă-l va scrie vreodată – nu o va face în altă parte. Acum, cînd mi-e clar că Dilemateca nu va mai avea rubrici noi, îmi pare rău că nu l-am înregistrat, pe şest, povestindu-şi incredibilele aventuri cu Ghinda sau (mai tîrziu) cu Ghandi prin nesfîrşitele stepe olteneşti sau prin mlaştinile amazoniene de-acolo. Din mersul trenului, vedeam locuri numai bune pentru becaţine, bălţi şi păduri care fuseseră odată..., cum şi literatura fusese altădată..., iar despre critică, ce-ar mai fi fost de spus? Poveştile vînătoreşti nu erau simple „întîmplări din realitatea nemediată“, ci – aşa cum se poate vedea şi în volumul omagial coordonat de Ioan Es. Pop la Editura Paralela 45 – adevărate epifanii. N-o să aflu niciodată de ce n-am reuşit să-l conving să scrie lunar, am fi avut acum o carte întreagă; cert e că fiecare tentativă se încheia cu inconfundabilul său rîs şi cu o nouă amînare.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăMi-am dat încă o dată dreptate citind cele trei povestiri care deschid volumul Eugen Negrici 70 (cine-ar putea crede?!), nu doar cea vînătorească (în care vînătorul e cel vînat de mlaştina bălţii Bistreţ), dar şi cea – obiectivă, impersonală, pe un ton alb – a salvării „ căpitanului Nicu Negrici“ de către un croitor evreu ce păstrase un vechi bilet de recomandare al acestuia, sau trista
