La Editura Polirom apar, unul după altul, volume ce alcătuiesc deja prestigioase serii de autor. De această dată, avem la îndemînă o serie de Opere dedicată nu lui Borges, Norman Manea sau Radu Co­sașu, ci lui Samuel Beckett. Despre ultimele două volume din seria Beckett vrem să atragem atenția și spunem doar cîteva cuvinte. Cele două cărți apărute la Polirom cuprind Molloy, Malone murind șiNenumitul (Opere III, traducere din franceză de Gabriela și Constantin Abăluță și Ileana Cantuniari), în timp ce texte mai puțin circulate în afara mediilor universitare precum romanele Cum e și Mercier și Camier sînt adunate între elegante coperți cu expresive fotografii ale lui Beckett (traduse de aceiași Gabriela și Constantin Abăluță în Beckett, Opere IV, Polirom, 2011). Nu știm cum va arăta seria de Opere la final, dar o notă asupra ediției ar fi fost absolut trebuincioasă. Ca și un studiu introductiv, ca și o cronologie biobibliografică, nu chiar toți cititorii au la îndemînăCollected Works (din 1970, în 16 volume) ca să-și facă o idee despre cum să situeze textele ce apar în volumele III și IV. Nu știm ce conține volumul al II-lea, care încă nu a apărut. În fi­ne, luăm lucrurile așa cum sînt. Prozele lui Beckett trebuie percepute ca o disoluție a limbajului și a comunicării. Personajele încearcă să se adapteze unei lumi din care nu fac parte. Elementele realului se recompun într-o irealitate, trăită și simțită plenar, dincolo de acumularea unei tensiuni nu doar epice. Acel dincolo de muzică al lui Beethoven, de care pomenea într-un foarte pătrunzător articol profesoara Rodica Grigore, comentînd excepționala ediție Eliot, se conjugă cu atonalismul transcendent al lui Alban Berg și crearea unui nou limbaj muzical de către corifeii Şcolii de la Viena. Beckett reuşeşte în prozele sale – și în dramaturgia sa – să exprime ceea ce nu mai este de exprimat: frînturi, fragmente