De ceva vreme, şi în România a început să aibă loc o confruntare „la vedere” între ceea ce reprezintă manifestarea liberă şi directă a vocii cetăţenilor ca violenţă nonviolentă şi libertatea de acţiune a reprezentanţilor puterii ca nonviolenţă violentă. Până acum, lupta avea cel mult un caracter simbolic şi era ţinută în spaţiul puterii de cei care se voiau a fi delegaţi ai cetăţenilor. Problema unei astfel de confruntări stătea în controlul total pe care puterea îl avea şi îl exercita asupra societăţii civile.
Iată că, azi, „naşterea” Pieţei Universităţii schimbă total această perspectivă. Este, în primul rând, vorba despre cucerirea unui spaţiu unde fiecarea poate vorbi pentru sine (de aici şi diversitatea mesajelor), libertatea vocii neautorizate fiind protestul propriu-zis împotriva manipulării şi a controlului pe care lumea politică îl exercita asupra socialului, până la imprimarea unui anumit mod de a privi şi înţelege lumea din jur: orice manifestare care nu are aprobarea autorităţilor este periculoasă şi destabilizatoare etc. Întrebarea principală: un spaţiu de acest tip, câştigat de cetăţeni, funcţionează în limitele sau în afara legii?
Conform CEDO se garantează dreptul la libera exprimare a întrunirilor paşnice, atât timp cât ele nu devin violente. Ba mai mult, autorităţile au obligaţia să protejeze astfel de manifestări de eventuale atacuri violente. Cu alte cuvinte, există dreptul legal al cetăţenilor de a-şi clădi acest spaţiu al exprimării libere.
Deşi toate aceste lucruri ar trebui să fie cunoscute de autorităţi, totuşi în seara de 14 februarie 2012 au avut loc încălcări grave ale drepturilor omului.
Marş paşnic
Manifestaţia spontană din Piaţa Universităţii se deplasa, ca de obicei, paşnic spre Centrul Vechi, când, în dreptul bisericii ruse, un grup de patru sau cinci jandarmi pă
