Sinistraţii ăştia sunt chiar enervanţi. Apar mereu pe la televizor, din vizuinile lor de sub zăpadă, şi se plâng că n-au aia, n-au aia, că nimeni nu le spune nimic, nimeni nu le dă nimic, nu îi sprijină nimeni cu nimic. Reporterii se bagă în nămeţi până la gât sau se suie pe casele îngropate în zăpadă, ca nişte cocostârci, şi scot pe plisc aceleaşi psalmodii de sfârşit de lume, împănate cu metafore şcolăreşti: necuprinsul de gheaţă, infernul alb, pustiul de zăpadă. Totul pe un fundal de muzici grave. Ca să te impresioneze. Să te ţină lipit de ecran.
Aud vorbele astea în tramvai, în drum spre Băneasa, dimineaţa. E viaţă la mâna a doua la televizor. Eu voi avea ocazia să o văd cu ochii mei. Merg spre sediul trustului Intact, unde ne întâlnim mai mulţi voluntari, colegi din trust, ca să ducem ajutoare în nu ştiu ce sat de prin Buzău.
Alţii s-au ocupat să strângă mâncare, haine, medicamente pentru sinistraţi, să facă rost de transport pentru noi, voluntarii. Noi venim la de-a gata şi urcăm într-un autocar cald şi încăpător, un hotel pe roţi. Nu suntem chiar aşa de mulţi, abia ocupăm jumătate din scaune. Puţini, dar veseli. Parcă plecăm într-o excursie.
Maşinile cu ajutoare au plecat înainte, altele vor veni din urma noastră. N-avem nicio grijă. Necazurile văzute la televizor sunt departe. Ce vedem noi pe geam, din fuga autocarului, nu seamănă deloc cu ce am ştim din presă. Parcă alunecăm pe luciul unei felicitări de Crăciun, una imensă, cât Bărăganul, cu brăduţi încărcaţi de nea, case cu căciuli pufoase, câmpuri înţesate de turme albe. Numai cadourile mai lipsesc. Şi Ştefan Hruşcă. Însă după vreo oră, când o cotim din drumul principal spre comuna Glodeanu-Siliştea, o mână haină rupe ilustrata şi ne aruncă pe un drum îngust, un defileu tăiat prin zăpada înaltă cât autocarul. Matahala are loc doar de două degete de-o parte şi de alta.
