In pofida falimentului absolut al utopiei marxiste, stanga radicala nu cedeaza, se regrupeaza ideologic, invoca iresponsabil necesitatea de a “retesta ipoteza comunista”. Unul dintre putinii marxisti originali si inteligenti intr-o epoca dominata de obscurantismul stalinist, Antonio Gramsci (1891-1937) ramane un ganditor venerat de stanga occidentala, admirat pentru tonul si stilul diferit de acela al leninismului conventional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate si erudite rationamente teoretice. Mostenirea teoretica a lui Gramsci nu este una monolitica. In ansamblu, insa, este vorba de o respingere pasionala a liberalismului, a constitutionalismului si a pluralismului. In Romania lui Ceausescu, Gramsci era recomandat cu entuziasm de doctrinarii de la “Stefan Gheorghiu”, de filosoful-delator Pavel Apostol si de predicatorul socialismului stiintific à la roumaine, Radu Florian.

Nu se poate contesta faptul ca, alaturi de Tocqueville, Gramsci a influentat perspectivele disidenţei central-europene asupra societatii civile. Mai mult, geneza “Solidaritatii” ca miscare autonoma si autoguvernata a confirmat pozitiile unor Michnik, Kuron si Havel privind puterea celor fara de putere ca strategie a revoltei politice inspirata de idealul societatii civile. Or, acesti ganditori s-au intalnit cu tema societatii civile pe linia hegeliano-gramsciana (a nu se uita ca Gramsci a fost, in felul sau, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). In egala masura, Gramsci a justificat o “noocratie” (“sophocratie”) revolutionara al carei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogica” a unei secte de militanti iluminati (posedati). Dintre influentii marxisti ai veacului al XX-lea, Gramsci a fost poate cel mai puternic atras de sindicalismul recolutionar al lui Georges Sorel, a utilizat teoria mitului politic pentru a-si construi propira doctr