Nu ştiu când am început să nu mai ştiu. Să nu-l mai simt. Mă roade de luni de zile lipsa lui. Mă macină, mă bântuie. Nu ştiu încotro a luat-o, să-l pot prinde şi să-l aduc îna­­poi. Poate că-l adulmec de de­par­­te, dar, când să-l prind, dispare, că mă întreb: mai are rost? Pare că ros­­tul meu nu mai are nici un rost.

Ce rost are să mă apuc şi eu să-i căi­nez pe oamenii ăia care s-au culcat într-o casă şi s-au tre­zit într-un iglu, în soba cărora a în­ghe­ţat jarul, care dârdâie sub şube să se încălzească? Ce rost are când vecinii lor mai scuturaţi (de zăpădă) nu-i ajută, că au şi ei pro­bleme: se termină votca la crâşmă şi până s-or deszăpezi drumurile nu mai vine alta. Şi dacă tot au venit jandarmii şi suporterii? Să nu aibă ce face şi să se ia la bătaie? Ce rost are să zic că ala-i leneş, că prea se vaită, că, uite, în ’54 a fost mai rău, dar nu a fost atâta isterie şi-atâta jale, că n-am de unde şti. Martorii sunt bătrâni. Atunci erau copilandri. Bătrânii de-atunci, cei neputincioşi şi singuri, s-au dus. Cum să-i întrebi?

Ce rost are să spun că sinistraţi sunt şi aici, în mocirla îngheţată. Sinistraţi de soartă. Că la 45 de ani nu mai găseşti un salariu alb pen­tru zile negre şi nici pentru sub­venţia de căldură, că n-ai plătit im­po­zitul de casă, n-ai avut cu ce, abia de două luni ţi-ai găsit un sa­la­riu aşa mic şi colorat cum e.

Ce rost are că mangalioţii strigă si­nis­traţi în gerul din apartamente de la începutul iernii dacă nu aude ni­meni? Ei aşteaptă… „Ne-am ui­tat la tv cu speranţă şi... am rămas cu speranţa! Poate că problema noas­tră păleşte în faţa celorlalte ju­­de­ţe aflate la ananghie! Nu mă mai uit la termometrul din cameră, ştiu deja ce temperatură am în casă du­pă gheaţa care se formează la ba­z­a ferestrelor! Nu pot să-mi dau sea­ma ce scenarii politice se cro­iesc pe spinarea noastră, la ce le fo­lo­­seşte? Trebuie să ne