La ora 8 şi jumătate seara, erau deja în apartamentul lui Lulu. Nu fusese prea greu să-l convingă pe profesor. Euforizat de biftecul tartar, într-adevăr excelent, ştiind că ar fi neplauzibil să se întoarcă la domiciliul matern înainte de ora 10 şi jumătate, profesorul FAD le-a crezut pe fete că şi-au uitat acasă pix, stilou, hîrtie, laptop, orice pe care s-ar fi putut nota bibliografia suplimentară. De care, fie vorba între noi, el însuşi uitase cu totul după seara specială, îmbibată cu mirosul amărui al vremurilor trecute, petrecută acasă la doamna Caliopi Merdenachis, cu dulceaţă de cireşe amare, tarte cu mere şi multe, multe albume cu fotografii şi amintiri. Dar acum totul era de domeniul trecutului. Profesorul FAD era în al nouălea cer... Pe ecranul minţii lui, în celulele corpului lui, brusc înviorat, nu mai strălucea decît un singur cuvînt: BIFTEC TARTAR. Poate mai vreţi să mă întrebaţi, o întrebare la fel de legitimă ca cea de adineauri, de ce, dacă tot îi plăcea biftecul tartar, care-i dădea o asemenea stare de bine, profesorul Florin Angelescu Dragolea nu mergea zilnic la „Roata norocului”, ca să se ţină în formă cu acest produs vital. Răspunsul e la fel de simplu: pentru că nu-şi permitea. Leafa lui minusculă, de zece milioane de lei vechi, adică 1000 de RON, mai precis 250 de euro pe lună, plus pensia mamei sale, fostă contabilă la Cooperativa „Arta încălţămintei”, alţi 150 de euro, abia le-ajungeau pentru cheltuielile curente: mîncare, lumină, gaz, apă, întreţinere ş.a.m.d. Şi, desigur, pentru cafea şi ţigări, din ce în ce mai scumpe, pentru că una dintre condiţiile admiterii ţării noastre în U.E. era descurajarea fumatului. „Cum, doar 250 de euro pe lună salariul unui asistent universitar?!”, s-ar putea mira şi, eventual, revolta iubiţii mei cititori din S.U.A., Norvegia sau Germania, cei din Columbia sau Australia, ba chiar şi cei din China sau di