‘Ca pe tine însuți’ nu e chiar o piesă veselă (sub nicio formă să nu vă asteptați la ceva tragic) și în niciun caz comodă. Lecția e că lumea asta trăiește lângă noi, printre noi sau sub noi, dar în mod evident fără noi și oarecum în ciuda noastră: nu e nimic mai neplăcut, nu-i așa, decât să te așezi fără să știi în autobuz lângă un homeless sau să te lovești de o mână întinsă la un colț care cere.
Pentru cine nu știe, Ca pe tine însuți e piesa Mariei Manolescu (aici) de la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol. Mi se pare o idee excelentă că piesa se joacă sâmbătă, 18 februarie. Nu trebuie să mă explic prea mult, la ora la care scriu codul portocaliu de ninsori a fost ridicat de mai multe ore, iar Europa raportează peste 600 de decese sub impactul direct al iernii și gerului; cca 13% din ele doar în România, cea mai mare cifra de decese din Balcani. Cifra trebuie să fie evident în creștere. Bucureștiul are cca 5000 de homleși conform evaluărilor Samusocial, iar numărul de locuri de adăpost ar putea satisface cam 6.6% dintre ei; mai rău, cca 300 mor în fiecare an doar în București (aici). Evident, miza acestei discuții, pe care o deschide incomod dar extrem de oportun piesa Mariei Manolescu, e colosală. Sarcina mea e de a umări problematica ei, pe care aș încerca să o numesc ‘fără adăpost’ sau homelessness.
Ca să fie limpede, ce vreau să vă propun cu aceste text nu e o cronică de teatru, mai curând o discuție pe o problematică neplacută și dureroasă dintr-un unghi neartistic și personal; personal în sensul lui Emmanuel Levinas, ca responsabilitate care mă angajează față de Celălalt fără vreo posibilitate de a mă sustrage ei: sunt de neînlocuit în reponsabilitatea mea pentru el (pe care Levinas l-a identificat invariabil cu săracul, străinul, orfanul etc). Personal deci în acest sens. Discuția mea nu e altceva decât o sondare punctuală și evident
