Popor încreştinat timpuriu şi apărat de Dumnezeu prin harul credinţei de o aproape două mii de ani, românii şi-au creat un univers de valori impregnat cu semne de cult pe care mulţi dintre noi, cei de azi, le trecem, de obicei, cu vederea, în amalgamul de sintagme tot mai neologizate ale limbii contemporane.
Cine mai are timp să observe că nenumărate plante şi flori sau de gâze şi animale poartă denumiri venite din vocabularul bisericesc? Că numele noastre de familie au rădăcini paleocreştine? Iată câteva exemple la care mă opresc mai mult pentru curiozitatea denumirii. „Boul lui Dumnezeu” (numit şi „Boul Popii”) şi „Vaca lui Dumnezeu” (sau „Vaca Domnului”) sunt insecte mici despre care legenda spune că existau încă de pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ, motiv pentru care ar fi păcat să le omorâm. „Călugăriţa” e un fluture. Când atinge cineva această insectă, ea îşi trage picioarele dinainte la un loc, ca mâinile spre rugăciune. Tot un fluture este „Capul lui Adam”, dar avem şi „Fluturul Cerului”, „Mironosiţa” ori „Pirpiruna”, ultima dintre gâze purtând numele unei fete care executa dansuri rituale.
Păsările au şi ele denumiri din registrul bisericesc: „Mitropolitul” este numele dialectal al bărbătuşului dropiei. Mersului încet şi demn al acestei păsări, care trăieşte în Bărăgan, i se datorează acest nume. „Găina lui Dumnezeu” e o rândunică, „Pasărea lui Hristos” mai poartă şi numele de „Forfecuţa rândunică” şi este cunoscută şi ca „Pasărea Domnului”.
Mii de plante fac trimitere la dicţionarul bisericesc şi în minte îmi vin acuma „Brâul Sfântului Ilie”, „Busuiocul”, „Cădelinţa”, „Capul Călugărului”, „Caşul Popii”, „Ciucurele Maicii Domnului”, „Colţunii Popii”, „Masa Raiului”, „Părul Maicii Domnului”, „Paştele Cailor” etc. etc.
În ce priveşte numele de persoane româneşti, se deosebeşte o epocă străromână, care merge până prin seco
