Dincolo de  latura sa sordidă, incidentul difuzării peliculei având în centrul său pe fostul prim-ministru Emil Boc se cere privit în contextul impunerii în spaţiul românesc, a unei noi şi pernicioase forme de suveranitate – suveranitatea mediatică. Invocând, invariabil, argumentul  interesului public pe care îl apără şi îl exprimă, televiziunile de ştiri au reuşit să impună raţionamentul în acord cu care unica expresie a voinţei naţionale este cea pe care o  traduc, la orele de prime time, moderatorii şi invitaţii lor. În acest mod, suveranitatea naţională este confiscată în beneficiul unor operatori de televiziune, iar comunitatea de cetăţeni este redusă la o comunitate de  telespectatori. Opinia publică este suma vocilor pe care le regăsim, previzibil, în spaţiul emisiunilor evocate.

Începutul anului 2012 marchează apogeul aceste suveranităţi mediatice. Apropierea campaniei electorale încurajează delirul verbal care descurajează orice tentativă de păstrare a unui rudiment al moderaţiei. Televiziunile funcţionează în baza alianţei ce uneşte pe moderatorii ce-şi abandonează aparenţele de neutralitate şi pe invitaţii ce renunţă, la rândul lor, în cele mai multe dintre  cazuri, la  prudenţa elementară, preferând să practice o  ştiinţă a invectivei atot-ştiutoare.

Ceea ce este eliminat, o dată cu extinderea acestei forme de retorică  mediatică, este  însuşi nucleul de valori în jurul căruia se organizează , constituţional şi simbolic, republica. De la demnitatea umană la dreptul la viaţă intimă, nimic nu mai are sens în această lume în care patronul de televiziune devine propagandist al propriului partid politic, iar graniţa dintre critica legitimă şi îndemnul la  violenţă este ignorată, deliberat. Suveranitatea mediatică pe care o întruchipează , în impunitate, noul tip de moderator- jucător ce populează ecranul  contrazice logica constituţională