Din cand in cand fac greseala sa plec departe de Romania. Oriunde m-as afla, insa, nu as putea niciodata sa ma ascund de galagia din tara. Acelasi vacarm fara sens, aceeasi simfonie fara final imi suna incotinuu in urechi. Eterna vaicareala in legatura cu micile noastre drame de prost gust.
Ce le lipseste romanilor sa isi construiasca un mare destin? Ce lipseste Romaniei sa devina si ea o tara in care sa poti admira visurile locuitorilor sai devenite realitate?
Poate ca am cautat prea mult in gol. Poate am despicat prea adanc firul in zeci si sute. Ne-au lipsit si politicienii, asa cum n-am avut niciodata rodul bun din care sa se nasca. Lenesi si puturosi, cu inclinatii mai degraba spre contemplarea muncii decat spre executarea ei, ne-a placut intotdeauna mai mult sa tinem prelengeri decat sa actionam. Niste indieni yoghini popositi in Europa inca dinaintea lui Traian. De ne-ar fi doar astea pacatele, aproape ca am putea sa ne consideram blagosloviti. Dar, nu!
Ultimele doua evenimente ale saptamanii abia trecute sunt definitorii pentru esenta noastra (atata cata inca mai e). Biciul lui MRU pentru lenesii care stau cu burta la caldurica in casele acoperite de troiene si posteriorul lui Emil Boc infatisat de jurnalisti pacatosi si comentat de analisti evlaviosi. Cata durere si revolta si, totusi, cata nepasare si ipocrizie. De toate partile.
Privind de la distanta totusi cele doua scandaluri, un lucru m-a frapat mai mult decat toate celelalte la un loc.
Toata lumea a primit ce merita. Capatos si-a furat-o pentru toate mizeriile si pacatele pe care le-a turnat, Crin Antonescu a invatat ca prin a vorbi toata ziua poate sa sfarseasca mai rau decat Boc. Nu in ultimul rand, cei mai multi dintre "jurnalisti" s-au oprit si ei la parerea ca asa ceva nu se face - strigand din titlu, preventiv, "jos fundul, sus morala!"
