Ramona trăieşte de 24 de ani cu acest virus. O perioadă nu s-a ferit. Acum e mamă şi se ascunde din nou.
Oricât de deschişi spun oamenii că sunt faţă de cei cu HIV, boala rămâne un stigmat. Giurgiu, oraşul Ramonei, e atât de mic, încât pe oriunde ai merge, tot dai de un vecin, o rudă sau de un fost coleg de şcoală. E suficient să te ştie unul de bolnav, că devii subiect de dezbatere. Fata de 24 de ani a locuit, până nu demult, în centrul pentru tineri cu HIV deschis de medicul Paul Marinescu în localitatea Singureni. A terminat şcoala în Giurgiu şi n-a ascuns că e bolnavă. Știau colegii, iar rude oricum nu avea, că a fost abandonată la naştere. De când s-a măritat, s-a trezit cu rude, cunoştinţe, şi vecini. A obosit să dea explicaţii. De trei ani, a ales să ascundă că e bolnavă.
Te uiţi în stânga şi-n dreapta
Când merge la clinica de unde îşi ia tratamentul antiretroviral, are grijă să n-o vadă nimeni. Când iese, îndeasă pastilele în haină şi pleacă cu grijă acasă: "Acum o familie. Nu mai sunt de capul meu. Am luat împreună decizia de a nu spune la nimeni. Unii sunt răi". De când are noul statut, a ales cu grijă cui să spună sau nu că e seropozitivă: "Aleg foarte simplu. De exemplu, la şcoală aveam o prietenă căreia nu-i spusesem. Şi într-o zi am întrebat-o: «Auzi, eu tot am auzit de SIDA asta. De ai afla că un apropiat e bolnav, ce-ai face?». Mi-a zis că l-ar accepta". Uneori nu i-a fost atât de simplu. N-a înţeles de ce întotdeauna acceptarea asta trebuie să vină din partea cealaltă. De ce alţii trebuie să aleagă dacă vor sau nu să fie prin preajma ei.
"Nici nu s-a ferit"
De când îl are pe Marius, perspectivele i s-au schimbat: "Eram încă la Singureni şi venisem la spital, în Giurgiu. Am cunoscut-o pe mama lui, care era asistentă. Ea i-a spus despre mine şi el m-a sunat. Am ieşit la o prăjitură şi am rămas împr
