În perioade electorale, sunt adesea puse în discuţie teme "cu priză" la electorat. De curând, a reapărut în spaţiul public o iniţiativă fiscală referitoare la impozitarea cu 1% a marilor averi. Este vorba despre taxarea acelor averi care depăşesc 450.000 de euro. Ca orice iniţiativă „benefică” a devenit rapid asimilată de guvernanţii actuali.

Unui guvern nou îi stă bine afişând iniţiative noi, moderne, „progresiste”. Merită analizată această propunere măcar din solidaritate cu ideea dezbaterii. Nu mai adaug aici că taxa în sine este una care, ni se spune, ar trebui să incite la „solidaritate”. Se face referire, desigur, la solidaritatea impusă de manifestarea crizei. Altfel spus, oamenii foarte înstăriţi trebuie să fie solidari cu semenii lor nevoiaşi, cei mai afectaţi de criza economică profundă prin care trecem cu toţii.

Oamenilor de bună credinţă, dar mai puţini familiarizaţi cu gândirea economică sănătoasă li s-ar putea părea o iniţiativă bună. Argumentele ar putea varia din zona celor ale solidarităţii (să contribuie şi ei că au de unde) până la cele din zona relaţiilor politico-economice (oricum contribuie din averile obţinute prin afaceri cu statul). Un alt argument este acela că marii bogătaşi pierd mai puţin decât câştigă marea masă a nevoiaşilor. De aici, unii politicieni au dedus concluzia că taxa nu şi-ar atinge scopul pentru că este... prea mică. Prin urmare, iniţiativa amintită ar fi una „benefică” dacă taxa ar fi mai mare.

O taxă de succes?

Pledoariile în favoarea taxei pe marile averi sunt alimentate cu exemple de „bună practică” de peste hotare. Ţări precum Franţa, Germania, Italia, Norvegia au o asemenea taxă iar procentele sunt în unele cazuri mai mari decât cel propus de guvernanţii noştri. Mai mult, se apreciază că succesul acestei taxe în ţările amintite se datorează sistemului progresiv de impozitare şi eficien