Un spaţiu ca un interior de galerie de artă contemporană – locul prin excelenţă destinat privirii –, devenit arena în care o banală familie burgheză își trăiește comuna existenţă, iar un adolescent de 17 ani învaţă să privească, luîndu-și drept maestru un dezabuzat profesor de literatură. Cea mai nouă premieră a Naţionalului bucureștean,Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga, în excelenta traducere a Luminiţei Voina Răuţ și în regia lui Cristian Theodor Popescu, e aproape un eseu filozofic, o piesă cu dinami­că cinematografică, greu de pus în scenă și cu subtilităţi deloc ușor de jucat. Profesorul de literatură Germán (Mihai Călin) își urăște sincer elevii, aproape analfabeţi funcţional, ale căror compuneri despre cum și-au petrecut sfîrșitul de săptămînă le citește oripilat. Pînă cînd descoperă o lucrare, a lui Claudio cel din ultima bancă (Rareș Stoi­ca), încheiată cu „va urma“, în care tînărul își povestește propriile înclinaţii voyeuriste faţă de familia colegului său, Rafa (Andrei Chiran). Evident, ultima bancă e locul din care vezi tot și nu ești văzut de nimeni. Germán se transformă, încetul cu încetul, într-un maestru într-ale literaturii al lui Claudio, pe care încearcă să-l înveţe să privească viaţa celorlalţi ridicînd-o la grad de ficţiune (tema privirii e introdusă iniţial și susţinută ulterior și de faptul că soţia lui Germán, Juana – Brândușa Mircea –, se ocupă de o galerie de artă mai mult sau mai puţin conceptuală, fără succes). Asta, în timp ce existenţa familială a lui Rafa, a mamei lui, Ester (Diana Dumbravă), și a tatălui, Rafa „cel mare“ (Dan Tudor), se desfășoară pe coordonatele clasice ale bur­gheziei capitaliste modeste; piesa, însă, mizează pe o fundamentală ambiguitate – ceea ce „joacă“ familia lui Rafa este ceea ce vede Claudio (estetica bate faptele), evoluînd echilibristic de la voyeurismul iniţial spre constructul ficţional (dacă