Volumul de poeme Rezervaţia (Casa de pariuri literare, 2011) al Cristinei Ispas este – aşa cum spuneam şi cu prilejul bilanţului literar de început de an – unul dintre cele mai bune volume de poezie ale anului care s-a încheiat de curînd. Debutată în 2007 cu fetiţa. mixaj pe vinil (poezie, Editura Vinea), Cristina Ispas (n. 1979) –care e şi un foarte bun critic de poezie – a publicat în 2011 un al doilea volum de poezie – această rezervaţie, o carte consistentă, îndelung lucrată, atent construită din patru cicluri de poeme, „oameni de weekend“, „maşinile dezirante“, „sindromul clerambeault“ şi „filme stricate“.

Privită în ansamblu – cu precădere secţiunea iniţială, „oameni de weekend“, cea mai amplă a volumului şi care dă cumva tonul cărţii –, poezia Cristinei Ispas este una a cotidianului, a notaţiei nude, marcate de frazarea lungă, voit banală à la Mircea Ivănescu, în care narativul şi descriptivul sînt dominante, substituie vocea confesivă a eului poetic. Cu toate acestea, trebuie aduse cîteva „amendamente“ la cele de mai sus. Întîi de toate, că e vorba de o poezie de mare rafinament, atît al detaliului cuprins într-un vers sau altul, cît şi al arhitecturii poemului în ansamblu, şi că narativ-descriptivul în relief contrastează puternic cu ceea ce nu e spus, şi care poate fi numit cum doriţi: blancul, absenţa, discreţia, interstiţiile poemului. Acolo se joacă drama textului. Un spleen (cum scrie nimerit Bogdan-Alexandru Stănescu, în prefaţa cărţii) aflat la limita depresiei, întreţinut de derizoriul cotidian şi de gesturile lui, minimale şi repetitive, e însă permanent ţinut sub control, în registrul expresiei calme, echilibrate, exterioare: „scîndura se balansează, dar nu se întîmplă nimic,/ cana nu se varsă/ adun fusta largă sub mine şi mă fac ghem sub şopron/ cînd mi se pare că aud pisica pe acoperiş/ am deja cafeaua într-o mînă/ şi-n cealaltă