Ideile politice şi proza lui Amos Oz nu-şi au ca temei o viziune abstractă, căpătată sub lampa protectoare a unei biblioteci, ci experienţa teribilă a propriei vieţi. Una tragică, cel puţin în prima ei parte. Dacă e să căutăm nişte chei de intrare în gîndirea acestuia, aici le putem găsi. Părinţii lui Amos Oz au fost intelectuali imigranţi din Europa de Est. Tatăl său a studiat istoria în Lituania, dorind să devină specialist în literatura ebraică, vorbea 11 limbi şi citea în 17. Persecuţia naziştilor l-a azvîrlit în Ierusalim, unde s-a implicat în războiul împotriva britanicilor şi a civililor arabi. Mama lui Oz, Fania, s-a născut într-o familie evreiască bogată din Rovno, un oraş din vestul Ucrainei. Vorbea 7 limbi şi visa la o viaţă de artist, fiind o mare iubitoare a scrierilor lui Cehov. Fasciştii i-au omorît familia şi prietenii. A ajuns în Ierusalim, un „oraş prăfuit“, unde nu s-a regăsit niciodată. Oz spune că viaţa ei a constat într-un „meniu introspectiv“ de melancolie şi singurătate. Copilăria scriitorului a însemnat o căsuţă asemănătoare unui submarin (în care se trăia înghesuit împreună cu alte familii), război, foamete, lipsa apei, bombardamente şi ură faţă de toţi cei care îi urau pe evrei. Mama se îmbolnăveşte, depresiile şi durerile ducînd, pe cînd copilul avea 12 ani, la sinucidere, prin inhalarea unei supradoze de medicamente. Sufletul adolescentului se umple cu o furie, inclusiv împotriva tatălui, ce va acoperi zeci de ani. Nu e loc nici de compasiune, nici de dor.
La 14 ani, răzvrătit, pleacă din lumea tatălui său şi se alătură kibbutzului Hulda, unde îşi schimbă numele (din Klausner, devine Oz – „putere“), încercînd să devină tot ce nu era tatăl său (inclusiv socialist de stînga), şi unde va trăi peste 25 de ani. Aici va începe să scrie, pe scaunul vasului de toaletă, împărţindu-şi viaţa între scris, muncă pe cîmpul de bumbac şi or
