„Să spui drept, răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale“, mărturiseşte Alecu Russo în „Studie moldovană“, cea mai frumoasă din scrierile lui româneşti.
Nostalgia după trecut e caracteristică lui Russo şi, în mai mică măsură, celorlalţi paşoptişti. Tema apare odată cu prefacerea societăţii din cele două provincii româneşti în urma Regulamentelor organice. Alecu Russo n-o are în vedere pe cea „politică şi morală", dar pe aceea care a schimbat „cele multe obiceiuri casnice care ne-au legănat în făşură". În scutece, adică. Este, de altfel, schimbarea pe care oamenii o percep cel mai bine. Şi care, paradoxal, stârneşte cele mai acute nostalgii, deşi aduce cu sine majoritatea înlesnirilor de zi cu zi. Faptul nu are o explicaţie clară. Poate fi legat de ce spune tot Russo în altă scriere a lui: „Patria este aducerea aminte de zilele copilăriei..." Cu alte cuvinte, nostalgia poate fi legată de acel sentiment profund sălăşuind în fiecare dintre noi care este patriotismul şi care îşi trage rădăcinile din trecut.
Transformările cotidianului
Sociologii şi istoricii români vorbesc de trei astfel de prefaceri majore în ultimele două secole: aceea de dinainte de 1848, continuată sub Carol I, care a pus capăt societăţii tradiţionale sau patriarhale, aceea de după Primul Război Mondial şi o a treia, pe care generaţia mea a trăit-o, aşa zicând, pe pielea ei, după Al Doilea Război Mondial. De câte ori l-am citit pe Russo, mi-am amintit de cum arăta lumea copilăriei mele şi de schimbările survenite în cei şaizeci şi mai bine de ani care au trecut.
Nici eu nu mă gândeam la cele politice, deşi am fost martor a două răsturnări de regim politic, în 1947 şi în 1989, ca să nu mai vorbesc prăbuşirea imperiului sovietic, a comunismului, în general, sau de crearea Uniunii Europene din care România face parte de la 1 ianuarie 2007. Mă refer la schimbările