O poveste

Cînd aveam şase ani, unchiul meu Tudorică a decis că era momentul să învăţ să pescuiesc. M-a luat pe baltă, la Medgidia, şi mi-a dat o undiţă care era numai niţel mai înaltă decît mine. Mi-a arătat cum se bagă rîma pe cîrlig şi mi-a spus că pluta trebuie trasă în sus sau în jos, cît să stea un pic culcată, dar nu de tot. Adică să nu zacă pe apă, ci să ţină capul într-o parte. I-am urmat instrucţunile. Era dimineaţă. Nori – sau doar norii care ieşeau din coşurile fabricii de ciment. Apa era plumburie şi cum nu bătea vîntul am potrivit imediat pluta cum mă învăţase Tudorică. El avea cu 13 ani mai mult decît mine, juca fotbal la Cimentul Medgidia şi tocmai ce luase Bacalaureatul. Ţinea la mine, cu stîngăcia adolescenţilor şi cu pedagogia unuia care fusese învăţat cu psihologia cîinelui lui Pavlov. În cazul meu, ar fi trebuit să nu-l bat la cap, dacă aveam undiţa. Îmi dăduse şi cîteva rîme într-o cutie de conserve. Nu ştiu cum şi de la cine învăţase el să pescuiască. Dar mă trezesc că după ce pluta ba se culca, ba se ridica, şi eu ridicam undiţa din apă de pomană, o ia pluta într-o parte şi trag de undiţă şi simt ceva care voia altceva decît mine. Eu trăgeam de undiţă, acel ceva trăgea de firul ei. Apoi a ieşit un ditamai peştele din apă. Cum nu ştiam cum e cu scosul peştelui din cîrlig, cînd a venit Tudorică să-i scoată cîrligul din gură, am protestat energic. Pînă să plecăm m-am uitat cum prindea el caras după caras. În timp ce la capătul undiţei mele era un cărăsoi care se zbătea pe iarbă. Cînd a început căldura, ne-am întors acasă. Eu cu peştele în undiţă, pe spinare.

După aia, nu scăpa Tudorică de mine cînd pleca la pescuit. Mă lua şi de cu noaptea cu el, încît atunci cînd el s-a dus la facultate, mai mult de frica armatei, şi eu aveam vreo 10 ani, mă duceam singur pe canalul care avea să lege Dunărea de Marea Neagră. La 13 ani eram unul din