Nu demult, nişte ştiri cinegetice calde ca sângele proaspăt, mi-au amintit de o emisiune a lui Radu Moraru, de acum câţiva ani. Invitat la „Naşul” fusese un mare vânător şi bogătaş român. Râsesem copios cu acel prilej, ba chiar îi trimisesem un mesaj de felicitări gazdei, fiindcă, dincolo de râsul meu – e drept, pe alocuri, albastru ?, umorul involuntar al oaspetelui fusese îndeajuns spre a arăta că, deşi se învârte în lumea bună şi are buzunarul plin, „împăratul e gol”.

Dacă tăcea, fost sportiv rămânea, mi-am spus atunci, cu toate că nu era pentru prima dată când omul simţea nevoia să explice ignorantei naţiuni române cam cum merg lucrurile. Nu era pentru prima dată când, cu cuvintele sale – prin permutări de vreo treizeci, luate câte trei-patru ?, milionarul le arăta ţărănuţilor cum stă treaba, care-i şpilu’, unde-i problema, când vine investitoru’, cum se bagă banu’şi alte secrete esenţiale de om bogat sărăcuţ cu duhul.

În emisiunea aceea însă, ţâţâind din buze şi pocnind din degete, la propriu, afaceristul a ţinut să desluşească pentru plebei şi tainele felului său de a face vânătoare. Asta, nu înainte de a sublinia că, deşi este „involvat” în diverse afaceri, el nu are nimic de împărţit cu nimeni şi că presa şi lumea, în general, sunt invidioase şi rele; mie amintindu-mi instantaneu de anecdota cu individul care povesteşte, în Iad, cum a murit absolut inocent pe când, gol, stătea liniştit într-un frigider: se ascunsese acolo, la grabă, şi soţul furios, întors acasă devreme, aruncase frigiderul pe geam de la etajul zece.

Când a venit vorba despre vânătoare am ciulit mai tare urechile şi bine am făcut. Am aflat aşadar că porcul mistreţ poate fi împuşcat la greu, fără reţineri, cu sutele la o singură vânătoare, fiindcă este „o specie foarte profilactică” şi că tot el, mistreţul, cade adesea în „laţele braconierilor”. Pesemne ca monstruleţii ace