Fiecare îşi trăieşte furia lui, iar, la un moment dat, o răspândeşte în jur prin spori care străpung orice „bariere imunitare". Izvoarele furiei noastre sunt în stradă, acolo unde ne lovim de neputinţele celorlalţi. Acolo, în stradă, ne privim chipul lăuntric în mii de „oglinzi". Frustrarea capătă forme alegorice şi ne afundă mai abitir. Românii par a avea o problemă de raportare la ei înşişi. De aici şi semnele clinice ale depresiei colective, ilustrate perfect de ideea că „nimic nu merge-n ţara asta".Dar cum să meargă mecanismul social dacă micile rotiţe nu sunt angrenate? Cine şi cum să le pună în mişcare, dacă nu posesorii lor? Paradigma de funcţionare a unei societăţi s-a schimbat, iar noi nu vrem să acceptăm asta. „Tabloul de comandă" a fost mutat de la vârf la bază. Conducători mesianici şi „tătuci" „factotum" nu vor mai exista multă vreme de acum încolo. Gradul de coeziune a colectivităţilor umane va face diferenţa în anii ce vor urma. Şi noi tocmai aici suferim. Mai grav este că aşa-zişii noştri lideri trag încă foloase din furia dezintegratoare ce domină societatea românească. Însă, în mod sigur, „strategia" lor va mai ţine foarte puţin. Deja tonalităţile false ale liderilor politici răzbat până spre baza societăţii, fiind percepute ca atare. Un prim-ministru care dă la lopată pe o autostradă înzăpezită şi chiar şi unul care modifică programul de lucru al instituţiilor publice, cu mare tam-tam, nu vor mai fi bine văzuţi. Mizând pe strategii de imagine uzate nu poţi aduna decât dispreţ.

E timpul mesajelor coagulante, al responsabilizării sociale făcute de către lideri responsabili. Nu sunt vorbe mari, ci o simplă reţetă de supravieţuire într-o lume ce se schimbă de la o zi la alta. Vindecarea depresiilor colective este marea provocare a mileniului, iar cei care au înţeles asta vor conduce lumea. Aşa se face că societăţile asiatice sunt favorite să