La noi, la romani, exista obiceiul ca intre 1 si 9 martie fiecare om sa-si aleaga cate o zi despre care sa spuna ca "asta-i Baba mea". Se crede ca asa cum va fi acea zi asa va fi si norocul omului in acel an.
Aceasta traditie foarte veche, raspandita in toata zona balcanica, locuita candva de traci, este legata de niste stanci, existente numai la noi in tara, in Muntii Bucegi si Ceahlau, numite "Babele", respectiv "Baba Dochia", considerate simboluri ale primaverii. Celelalte popoare balcanice au numai legenda.
In traditia populara se spune ca primele 9 zile ale primaverii calendaristice, numite si "zilele babelor", aduc cu ele o vreme capricioasa, schimbatoare, exact cum ne este prezentata Baba Dochia in legendele ajunse pana la noi, zile in care razele calde ale soarelui se intrepatrund cu ploaia, lapovita, ninsoarea si uneori chiar cu viscolul.
Legendele Dochiei ne introduc in atmosfera specifica unui sat romanesc unde ocupatia de baza este pastoritul. Una din legende spune ca Baba Dochia, femeie puternica, dar apriga si rea, care nu se teme de nimic, "N-are frica de vreun ger/ Nu-i e frica nici de cer", dornica sa-si duca oile la munte, la pascut, o trimite pe nora ei, pe o vreme caineasca, sa-i aduca fragute. Pe drum, nora se intalneste cu un mosneag care o sfatuieste sa mearga undeva, intr-o valcea anume, unde sunt fragi copti.
Vazand fragii copti, Baba Dochia crede ca a venit primavara si, cantand "Ta, ta, ta caprele mele/ Ta la munte/ Sa facem branza de frunte", porneste prea din timp cu turma la munte. Totusi, prevazatoare, Baba imbraca noua cojoace, pe care, in drum, le arunca pentru ca, pe masura ce urca muntele, vremea se incalzea. Dar, in a noua zi, odata ajunsa in varf de munte, se lasa un ger naprasnic si Baba Dochia, impreuna cu oile sale, ingheata, devenind stane de piatra.
Cele noua zilele
