Actorul Valentin Teodosiu (58 de ani) povesteşte cu umor şi detaşare despre momentele în care s-a îndrăgostit de scenă, în primele clase de gimnaziu, şi despre nemuritoarea viaţă de artist.

L-am găsit pe Valentin Teodosiu prea posomorât, chiar şi pentru un clovn. Vorbea încet, puţin şi precis. Nu-i place sporovăiala, mai ales când e vorba despre el. Mai face câte-o glumă, că altfel nu se poate, dar şi asta, destul de rar. Chiar şi aşa, în ciuda plictisului poate justificat, tot am încercat s-aşternem pe hârtie vocea sa - acel timbru pe care-l ştiţi din desenele animate ale copiilor dumneavoastră, din reclame sau, orişicât, de la televizor. Am vorbit despre copilărie, fabule, poezii şi fete de liceu, despre curentul pop, Umberto Eco şi Van Damme. Doamnelor şi domnilor, în această primăvară, numai în „Weekend Adevărul", Valentin Teodosiu!

„Weekend Adevărul": Domnule Teodosiu, v-aţi născut şi aţi copilărit în Bucureşti. Cum erau jocurile copilăriei în agitaţia din Capitală?

Valentin Teodosiu: Păi ieşeam la joacă vizavi de casa mea, unde era hipodromul cu obstacole. Mergeam acolo şi ne uitam pe sub fustele spectatoarelor - erau tribune din lemn şi ne piteam sub ele. Stăteam cât era ziua de lungă acolo: alergam, călăream gardurile, mă uitam la antrenamentele cu cai. Mai jucam şi câte-un fotbal. Eram copii cuminţi...

La şcoală cum era? Cum vă descurcaţi la matematică, la fizică?

Nicio treabă! M-am revăzut curând cu una din fostele mele profesoare de matematică: „Teodosiu, ţi-aduci aminte cum te uitai disperat în bancă să-ţi sufle colegii şi eu mă făceam că nu vedeam?" Eu eram cu recitările. Păi odată am scăpat de corijenţă la chimie pentru că am spus o fabulă, „Racul, broasca şi o ştiucă". Profesoara a zis: „A, eu sunt broasca", dar i-a plăcut. Era şcoala frumoasă, iar profesorii erau extraordinari!

Aţi avut o înclinaţie către actorie. A