Serbia a fost unul dintre prietenii traditionali ai Romaniei si vecinul cu care am avut de-a lungul timpului cele mai putine divergente. Marile momente istorice ne-au prins, in general, in aceeasi tabara.
In aceste conditii, se justifica oare pozitia Romaniei in chestiunea aderarii Serbiei la UE, chestiune pe care a conditionat-o de recunosterea si acordarea unor drepturi de baza minoritatii romane din Serbia? Cu atat mai mult cu cat pozitia Romaniei in aceasta chestiune a fost singulara in corul european. In opinia mea, cu siguranta, da. Pentru ca nu discutam despre prietenii si loialitati, ci, in primul rand, despre principii.
De ani de zile Romania face presiuni, ce-i drept inconstante si adesea cu mult prea timide, pentru ca minoritatea romaneasca din tara vecina, nerecunoscuta si lipsita de drepturi minime, sa capete ceea ce i se cuvine conform standardelor europene. Nu separatism, nu autonomie, ci drepturi unanim recunoscute minoritatilor in tot spatiul european. Adica cele pe care Romania a fost obligata sa le asigure minoritatilor de pe teritoriul sau si a facut-o atat de bine incat am ajuns un adevarat exemplu in aceasta privinta.
Va imaginati ce s-ar fi intamplat daca Romania ar fi tratat, de exemplu, minoritatea maghiara asa cum trateaza Serbia minoritatea romaneasca? Si astazi am fi fost tinuti la portile NATO si UE? Noi nu am prea beneficiat de clementa si exigentele ridicate au fost benefice pentru ca ne-au obligat sa facem progrese. Chiar si acum suntem tinuti la portile Schengen pentru ca nu indeplinim pe deplin chestiuni esentiale, care exced conditiilor tehnice ale aderarii la zona de libera circulatie.
Si chiar daca trec aceasta limita, cei care ne cer sa intram in legalitate in chestiunea coruptiei au principial dreptate. Dar cat timp suntem mereu somati si conditionati sa indeplinim standardele euro
