Mărturisesc că nu m-am numărat printre fanii colegului Marius Tucă, în vremurile sale de glorie televizată. Existau, cred – dincolo de ce ţinea de generaţie – între noi diferenţe de percepţie şi de exerciţiu al ocupaţiei (temporare) de moderator de talk-show. Am intrat în branşă la începuturile fenomenului şi, într-un fel, de nevoie. Am realizat însă, ca şi unii dintre colegii din presa scrisă, impactul major al televiziunii asupra consumatorilor de produse media. Că n-a existat o şcoală de profil şi ca fiecare şi-a constituit prestaţia după cum a crezut sau a putut, e un lucru de-acum de la sine înţeles şi mă îndoiesc că în şcolile de profil apărute acum ca ciupercile după ploaie se prepară, cu adevărat, moderatori de profesie. Am avut şansa să trec prin vreo câteva televiziuni şi să realizez acolo cicluri de emisiuni care s-au bucurat de succes, pe fondul unei audienţe care nu-şi pierduse încă criteriile şi exigenţele ce decurgeau dintr-un real standard de cultură generală.
Marius Tucă a erupt pur şi simplu pe micul ecran, aducând cu sine o tentă de agresivitate care până atunci nu existase, dialogul din studiouri păstrând încă aparenţele reverenţiozităţii şi ale unui limbaj adecvat. Tucă a ignorat cu bună intenţie unele dintre aceste principii şi, cu maniera sa frustă, de oltean născut, nu făcut, a început să-şi marteleze invitaţii cu întrebări incomode şi cu concluzii şocante.
Sătul, probabil, de politeţuri şi problematici înalte, publicul de televiziune a receptat cu interes maniera aceasta, aducându-i lui Tucă o popularitate şi o audienţă pe care scrisul nu i le-ar fi putut oferi. N-a trecut mult şi Tucă Show-ul a început să facă prozeliţi, mai ales printre cei care încercau să compenseze deficitul de cultură şi de înţelegere, cu agresivitatea. Genul a înflorit pe fondul concurenţei tot mai acerbe din media audiovizuală şi pe acela al pauperizării i