Stă în caracterul paradoxal al culturii noastre ca cei mai importanţi teoreticieni ai postmodernismului în literatură să devină în scurt timp "reacţionari", personalităţi refractare dispersiei actuale a sensurilor.
Dacă Alexandru Muşina şi-a manifestat de la început îndoiala cu privire la aplicarea paradigmei postmoderne literaturii române (deşi dădea, în "Budila-Express" una dintre operele cele mai simptomatice în această direcţie), Mircea Cărtărescu sau Gheorghe Crăciun au pus, fiecare în manieră proprie, umărul la construirea noii paradigme. Primul milita direct (puţin imprudent) pentru impunerea ei drept vârstă creatoare inedită, în absolută ruptură faţă de cultura şaizecistă. Deşi poate recupera, conform relativismului postmodern, compartimente întregi ale literaturii române, de la paşoptişti şi romantici până la o serie de interbelici, nereciclabilă pe de-a-ntregul rămâne pentru Cărtărescu generaţia literară imediat predecesoare, a "neomoderniştilor".
Cu Gheorghe Crăciun lucrurile se petrec puţin diferit. El încearcă să acrediteze o nouă paradigmă culturală ocolind atât termenul-valiză de postmodernism, cât şi disocierile sau excluderile generaţioniste. Faţă de "Postmodernismul românesc", "Aisbergul poeziei române" reprezintă o pledoarie mai convingătoare pentru o nouă paradigmă culturală tocmai pentru că încearcă să elaboreze un sistem şi un limbaj propriu, independent de realitatea literară românească (şi chiar fără a ţine cont de câteva locuri comune ale teoriilor culturale occidentale din ultimele decenii). Opoziţia reflexiv-tranzitiv eludează astfel atât discuţiile despre optzecism sau bătăliile canonice de la noi, cât şi dezbaterea occidentală despre postmodernism. În acelaşi timp, însă, această opoziţie înglobează şi reorganizează superior, cu o prudenţă conceptuală sporită, toate trăsăturile plasate anterior sub umbrela conceptelor aminti