Parlamentul şchiop care aleargă doar cu piciorul Puterii, s-a străduit din răsputeri şi a dat naţiei o lege pe care întreaga suflare românească o aşteaptă de peste 20 de ani: legea lustraţiei!

Ce e legea asta? Un procedeu prin care anumiţi adversari pot fi scoşi din funcţii, iar alţii pot fi lăsaţi să-şi vadă mai departe de treabă. Criteriul de selecţie? Unul foarte relativ: dacă au făcut parte din structurile de putere de dinainte de `89. Dar nu toţi, ci doar aceia pe care forul legislativ, în forma sa de acum, consideră că nu mai pot face parte şi din structurile actuale.

Eficienţa acestei legi a fost foarte des asemănată cu aceea a frecţiilor repetate la piciorul de lemn al societăţii. Adică nu face nici bine nici rău. În cele două decenii scurse, marea majoritate a celor care s-ar fi putut încadra în aceste criterii au ieşit din viaţa publică, iar cei rămaşi au fost cu grijă selectaţi să nu suporte rigorile. Ziua votului acestei legi ar trebui să rămână în istoria parlamentarismului modern ca unul dintre reperele incompetenţei şi buimăcelii aleşilor, care foarte adesea habar n-au ce votează. Actualul legislativ – partea „bună” a sa, cea care încasează diurne şi nu chiuleşte, ci munceşte – a mai avut câteva reuşite de acest gen când a votat nişte legi pe care după aceea n-a ştiut cum să le anuleze, pentru că loveau la fix în propriul executiv. Şi de data asta, puţin a lipsit ca votul să legifereze excluderea din funcţii publice a noului premier şi a proaspătului şef al SIE, care făcuseră parte din categoriile asupra cărora urma să se aplice legea: foştii şefi utecişti şi foştii şefi din diplomaţie. Noroc că un parlamentar de-al puterii, trezit brusc din somn, a realizat grozăvia şi a semnalat-o cu spaimă colegilor. Şi atunci s-au operat cuvenitele exceptări.

Ce efecte practice poate avea lustraţia a sintetizat cu spiritu-i acid Adrian Năstase, c