Nu o dată, mi-am exprimat părerea că sistemul juridic român este prea permisiv. Plin de chichiţe, de aspecte negândite, dar întâlnite în practica de zi cu zi, sistemul le dă multe bătăi de cap magistraţilor, fie ei procurori sau judecători.

Ce-i drept, cu cele mai mari probleme se confruntă, în definitiv, judecătorii, lor aparţinându-le responsabilitatea finală. Dincolo însă de toate hibele sistemului, unul dintre cele mai problematice aspecte este, în opinia mea, instituţia suspendării pedepselor, aplicată în Dreptul penal. Eu, una, nu cred în suspendarea pedepselor aplicate, fie că vorbim de suspendare condiţionată sau de suspendare sub supraveghere. Fireşte, situaţiile sunt diferite de la caz la caz, însă cred că adesea o pedeapsă de şase luni cu executare, de pildă, ar prinde mult mai bine decât doi sau trei ani cu suspendare condiţionată sau cu suspendare sub supraveghere. Pentru că, din punctul meu de vedere, un om care a furat milioane de la stat nu suferă nimic prin prisma faptului că a primit chiar şi patru ani cu suspendare. Vai, trebuie să dea din când în când cu subsemnatul la Poliţie. Pagubă-n ciuperci! Rămâne cu milioanele furate şi cu libertatea de a le cheltui după bunul plac. Aud că noul Cod penal se va orienta mai mult spre o sechestrare a bunurilor persoanelor suspectate şi ulterior condamnate pentru infracţiuni economice. Dar chiar şi aşa nu mă simt cu nimic mai bine, ca cetăţean. Ok, să zicem că statul confiscă bunurile. Dacă le găseşte. Şi oricum, poate respectivul nu are niciun bun pe numele său. Situaţie în care oricum rămâne cu libertatea neştirbită. Bun, sunt de acord că statul pierde mulţi bani cu persoanele ţinute în închisori. Însă rămân convinsă că o practică mai degrabă continuă a condamnării cu executare ar descuraja infracţiunile. Chiar şi pe cele mai puţin grave, cum ar fi traficul de droguri - care la Constanţa se pedepseşte î