Cît mi-aș dori, dragul meu Osip, să pătrund în acel borcan păstrat la Institutul de Neurologie din Moscova, să navighez prin meandrele creierului de 1.400 de grame al prietenului celui mai de preț al muncitorului sovietic și să aflu adevărul, cel puțin despre celebra lui vizită „de împăcare“ din arhipelagul SLON...
Știi mai multe decît mine? Istoria se lasă cu voluptate încîlcită, își creează propriii devoratori. La mine au ajuns cel puțin două variante care, pînă la un punct, coincid: în iunie 1929, adică la patru ani de la moartea lui Lenin, în portul penitenciarului acosta o ambarcațiune ce purta o seamă de oficialități. Dar una singură atrăgea privirile tuturor: îmbrăcat simplu, nu așa cum îl arată fotografia cu Tolstoi, Gorki se întorcea în patrie, adus de admirația sinceră a noului Conducător, Koba. Știm că autoritățile penitenciarului, așa cum știu foarte bine autoritățile să facă, dăduseră cu pudră pe obrazul îmbătrînit al morii de oase: fuseseră plantați copaci maturi, deținuții fuseseră mutați prin barăci astfel încît să pară că au destul spațiu, iar în față au fost împinși cei mai zdraveni dintre ei. Aici povestea spune că Gorki s-ar fi închis într-o celulă cu un deținut de 14 ani, după care ar fi ieșit trîntind ușa și șuierînd printre dinți: „Nu-mi place mascarada!“ Asta e varianta scurtă. Varianta lungă spune că s-ar fi declarat mulțumit de ceea ce vede...
Dar, să ne întoarcem la procesul momirii. Evident că Stalin avea nevoie de stîlpul literaturii sovietice, mai ales că poziția sa inițială era destul de șubredă, atît în partid, cît și în lumina planurilor pe care le cocea în pieptul lui zdravăn de georgian. Printre ele, așa cum știi mai bine decît mine, se afla și o restructurare totală a literaturii. Iar pentru a pune noi baze, e nevoie de o rădăcină sănătoasă. Și cine era mai sănătos decît Baronul de la Sorrento, cel ce se of
