Suntem ultimii care am avea interesul de a bloca extinderea Europei.

Victorie! Am obţinut, la Bruxelles, un acord cu Belgradul privind minorităţile. Ameninţarea că vom bloca în ultimul moment obţinerea de către Serbia a candidaturii la aderare a funcţionat. În România, mulţi au zâmbit satisfăcuţi. Umiliţi, săraci şi periferici, ne-am autodemonstrat că putem conta şi noi în joc. Dar chiar am realizat ceva?

În primul rând, există un interes general privind pacificarea Balcanilor de Vest, prin oferirea perspectivei europene. Atracţia Europei - a acestei Europe frământate azi de atâtea probleme - i-a făcut pe sârbi să înghită pierderea Kosovo şi predarea criminalilor de război, pe care mulţi dintre vecinii noştri îi consideră eroi naţionali. Sârbii chiar au făcut sacrificii pentru a fi acceptaţi de Europa - iar premierul Zoran Djindjici a plătit cu viaţa. Şi atunci, cui am fi făcut jocul, prin blocarea lor? Forţelor proeuropene de la Belgrad? Sau naţionaliştilor care merg pe cartea rusească şi suspină după Miloşevici?

Şi acum, câte ceva despre românii din Serbia. Sunt una dintre ultimele rămăşiţe ale românităţii balcanice, dar nu fac parte din naţiunea română, în înţelesul ei civic. Nu au participat la proiectul de 150 de ani al unităţii şi al modernizării, prin ieşirea de sub dominaţia otomană, rusă, ungară şi austriacă şi racordarea la valorile liberale europene. Asta îi deosebeşte fundamental de fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina de Nord.

„Românitatea" balcanică a fost descoperită târziu de către România modernă şi a făcut obiectul unei politici destul de agresive în perioada interbelică. Pretenţia de a ne erija în protectorii românităţii balcanice - evident, şi cu scopul de a ne creşte rolul în regiune - nu ne-a adus cine ştie ce. A cam umbrit relaţiile cu ţările din zonă, plus că, din varii motive, nu toţi „vlahii" au fost bucuroşi