Mărturisesc că îmi plac dicţionarele insolite. În ultimii 25 de ani mi-am dat o mulţime de bani pe tot felul de astfel de cărţulii: dicţionare de argouri, dicţionare de insulte politice sau pur şi simplu de înjurături... N-am ezitat să-mi cumpăr un dicţionar insolit de vrăjitorii şi un altul de superstiţii. Toate aceste cărţi mi se par un enorm tezaur, o manieră de a organiza, cât de cât pe capitole, marea aventură culturală, ficţională şi spirituală a umanităţii.
Ultimul pe care mi l-am cumpărat este un dicţionar insolit al limbii franceze scris de un foarte inspirat arheolog lingvistic, Jean-Loup Chiflet. Cartea sa se numeşte „Oxymore, mon amour” şi este unică în genul ei: autorul sapă de fapt în jurul unor cuvinte căutând anecdote, contexte istorice, întâmplări şi citate de natură să le reveleze natura şi conţinutul. Cuvintele pe care le folosim zilnic (şi pe care le masacrăm uneori prin superficialitatea relaţiei noastre cu ele) sunt de fapt doar vârfurile unor iceberguri. Partea lor nevăzută este ascunsă, ca şi 90 la sută dintr-un iceberg în apele istoriei şi ale diferitelor straturi culturale. Dicţionarul la care mă refer ne propune tocmai partea ascunsă a icebergului, oferind o masă de informaţii surprinzătoare şi uneori amuzante în legătură cu numeroase cuvinte sau în legătură cu istoria unor instituţii franceze. Strategia autorului este oarecum bazată pe metoda… ştiaţi că?
De exemplu:
Ştiaţi că litera „a” este considerată ca fiind sacră aproape la toate popoarele, dat fiind că este prima din alfabet?
Sau, ştiaţi că Academia Franceză a fost un fel de spaţiu cultural extrem de macist timp de trei secole şi jumătate, chiar de la întemeierea sa de către cardinalul Richelieu în 1634? Pare greu de crezut pentru o ţară ca Franţa dar abia în 1980 a fost primită prima femeie în Academia Franceză (este vorba de scriitoarea Marguerite Yource
