Că Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu sunt nişte stafii venind din securisto-comunismul de bişniţă, blat şi bara-bara e inutil de demonstrat. Mi se pare imposibil să existe un român de bună credinţă iubitor de fotbal care să iasă pe stadion sau în stradă şi să strige: „Trăiască Mitică! Trăiască Naşu! Vă mulţumim şi vă iubim!” Există în schimb zeci de mii care strigă „Jos!” şi poate mai mulţi care aprobă în tăcere.

ProSport a pus această lozincă populară, „Jos Mitică! Jos Naşu!” pe prima pagină. Interzicerea ziarului pe stadioane de către Jandarmerie e mai mult decât o aberaţie, e un abuz. Dacă „Jos!” înseamnă omorâre, exterminare, „Sandu-Dragomir, la cimitir! ”, cum grotesc pretinde D. Dragomir, atunci miile de demonstranţi paşnici care au strigat „Jos!” în Piaţa Universităţii şi în multe oraşe din ţară, săptămâni în şir, ar fi trebuit băgaţi cu toţii în dubă de către zişii jandarmi. „Jos Cutare!” e o strigare democratică oriunde în lume.

Greşite, însă, în aceste scandări sunt apelativele „Mitică” şi Naşu”. Ele indică un anume familiarism cu personajele, ca şi cum am face cu toţii parte dintr-un clan şi acum suntem supăraţi pe Dragomir şi Sandu, dar aşa, „între noi”. În plus, „Mitică” e un personaj încărcat de-a dreptul cu nobleţe literară, îl jigneşte alăturarea de specimenul de la Ligă.

Dar indiferent cum ar suna protestele, problema principală mi se pare lipsa şansei de schimbare. Suporterii, microbiştii, iubitorii fotbalului din România nu au niciun cuvânt de spus în legătură cu destinul acestui sport care atinge dimensiuni naţionale, cum puţine alte domenii sociale o pot face. Deşi s-ar putea ca ei să fie mai numeroşi în clipa de faţă decât cei interesaţi de politică, nu au posibilitatea, ca aceştia din urmă, să voteze. Dragomir şi Sandu sunt aleşi în cercul închis al şefilor de cluburi, şi pot fi aleşi până când încetează din viaţă, ca să