Această a doua piatră de încercare la care istoria supune o relaţie tradiţională de bună vecinătate, unică de-a lungul şi de-a latul frontierelor noastre, s-ar putea să lase urme mai adânci şi mai greu de şters decât prima.
În 1999, nefericita formulare a preşedintelui Constantinescu cum că intervenţia NATO în Iugoslavia ar fi “necesară şi legitimă” se subsuma unor atitudini oficiale şi unor interese globale cărora România nu le putea face faţă. Abia săriţi din valul de la Madrid şi cu perspectiva incertă a aderării la Uniunea Europeană, România nu se putea situa împotriva cursului, fără riscuri majore. Că decizia autorităţilor n-a fost împărtăşită de populaţie şi de conştiinţele responsabile dar fără responsabilităţi, a fost mai mult decât evident şi prietenii noştri sârbi au înţeles, în mare, dificultatea în care ne aflam.
De data aceasta, lucrurile capătă o altă dimensiune. Pentru Serbia, intrarea în Uniunea Europeană este vitală pentru supravieţuirea sa ca entitate şi sârbii fac mari eforturi de a-şi ţine în frâu orgoliul naţional atât de adânc rănit de diktatul kossovar. Teoreticul nostru veto de la Bruxelles i-a surprins, în condiţiile în care neprieteni tradiţionali, precum nemţii, i-au susţinut în acest demers. Iar media europeană n-a avut nici o reţinere din a face din ţânţar armăsar. Şi asta chiar dacă rezervele noastre erau cât se poate de îndreptăţite.
În ciuda bunelor relaţii, de-a lungul ultimelor vreo zece ani sârbii au făcut “ureche surdă” la repetatele noastre intervenţii care vizau drepturile românilor din Valea Timocului. Aproape de neînţeles, acest lucru, în condiţiile în care minoritatea românească din Voivodina beneficia de ele. Am avut prilejul chiar ca, în cadrul unor vizite oficiale, să particip la întâlniri ale liderilor noştri cu reprezentanţii acestei comunităţi şi la promisiunile – aprobate tacit de gazde – făcute cu ace