Lacrima prelinsă pe obrazul lui Putin a avut darul să-i deruteze pe mulţi dintre cei care-l credeau pe ţar un soi de om de piatră, lipsit de sentimente. Lacrima asta nu dovedeşte altceva decât că fostul şi noul preşedinte al Rusiei este şi el om, făcut din acelaşi aluat cu cei care l-au ales sau l-au respins, deşi nu poate induce nici un moment ideea unei emoţii. Pentru că Putin n-a avut emoţii. A mers la sigur. Candidatura sa n-a fost altceva decât o formalitate. Şi nu pentru că alegerile ar fi fost fraudate. O fraudă se măsoară, eventual, cu vreo 500.000 de voturi care vin pe ultimii metri, nu se ştie de unde. La peste 60 de procente problema se închide de la sine.

Moscova – ca şi Rusia – nu crede în lacrimi. Crede în forţă. Cred în condiţia de superputere a unei naţiuni pe care “meandrele concretului” au supus-o unor umilinţe de neşters.

Putin reprezintă, pentru marea majoritate a ruşilor, omul providenţial care i-a readus în competiţia globală. El nu este doar un conducător vremelnic, ci un simbol al tăriei de caracter şi al autorităţii. Cine va continua să judece lucrurile prin prisma regulilor democraţiei occidentale nu face altceva decât să dovedească faptul că nu înţelege ce se întâmplă pe subcontinentul rus. Un sistem de genul celui angloamerican nu este încă posibil într-o Rusie, după cum nu este posibil într-o Chină sau chiar într-un Irak. Sunt zone vaste în care istoria a avut un alt fel de evoluţie, în condiţii cât se poate de diferite. Desigur, într-un viitor pe care nu-l putem încă evalua statistic, lucrurile vor merge spre acest model, însă sărirea etapelor poate avea consecinţe globale dezastruoase.

Nimeni nu poate însă nega faptul că un astfel de proces este în derulare inclusiv în Rusia. Saltul uriaş făcut de la dictatura de tip comunist la demonstraţiile de tranziţie este unul remarcabil. Deja, fenomene de genul puciului din 1991