● Lars Danielsson, Liberetto, ACT, 2012.

Profit de ocazie pentru a recomanda întregul catalog al casei de discuri ACT, de la care – probabil unii cititori au remarcat – prezint albume cu oarecare regularitate, dar uit mereu să menţionez că acesta e un criteriu important de selecţie a recomandărilor. Nu e o reclamă (plătită), cît o îndrumare spre un colectiv de artişti care jonglează cu limitele jazzului canonic. La două luni de la începutul anului, bifez primul candidat la topurile jazz personale pe 2012. Asta dacă o să prind sfîrşitul anului, căci albumul în discuţie nu-i face bine ascultătorului său. Mai aşteptaţi să se încălzească niţel vremea şi să mai crească ziua înainte să-l abordaţi. Te duce cu gîndul la săniuş pe bălţi îngheţate, nasul curgînd în fular la înserat şi părinţi care nu mai sînt, dar pe care ţi-i mai poţi aminti strigîndu-ţi numele, aruncînd cu bulgări sau trăgînd sania cînd ai istovit, în flashback-uri uşor morbide, stîrnite de sinapse pe care le credeai veştejite. Nu le stau în fire scandinavilor astfel de atentate emoţionale, însă albumul lui Lars Danielsson reuşeşte să răscolească sentimente din piatră seacă sau, mă rog, piatră îngheţată, căci piese ca „Day One“ îţi bagă frigul în casă, suflat direct din trompeta lui Arve Henriksen.

DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo A trecut ceva vreme de cînd Danielsson s-a lepădat de cvartetul cu care a făcut carieră şi se relansează pe Liberetto într-o nouă formulă, cu accent pe pianul armeanului Tigran Hamasyan care îl ajută să evite a sta în umbra moştenirii lăsate de Esbjörn Svensson, deşi numeroase idei de pe album par să vină dintr-acolo. Mixul scandinavo-armean e menit să dea şi o uşoară tentă world music care mai încălzeşte puţin atmosfera materialului. Lars Danielsson e un contra- şi electro-bassist de o cu totul altă factură decît subi