De ce mergem la teatru?! Ce ne atrage ca un magnet în locuri în care vedem nişte oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, jucînd, făcînd pe alţi oameni, de acum sau de atunci, de aici sau de aiurea?! Tîrcoalele din jurul răspunsurilor posibile trec prin stufărişul bălţilor ipocriziei. Şi e absolut normal să fie aşa. E o parte, o zonă esenţială a geografiei, a reliefului acestei întrebări. Însă, după ce treci de mlaştinile calde ale situaţiilor convenabile – în care zici că mergi la teatru ca parte a unui exerciţiu social, pentru a vedea lumi posibile, pentru a-ţi provoca sau pentru a-ţi pune la lucru inteligenţa şi emoţiile – ai putea ajunge şi în situaţia de a spune că te duci acolo pentru a te recunoaşte. Însă acest răspuns e ca ultima cameră, cea mai periculoasă, înainte de locul în care se află obiectul căutării.

Ca în filmele de aventuri, odată ajuns aici, trebuie să verifici cele mai ascunse şi perverse sisteme de siguranţă care stau gata să te lichideze. Această cameră, cea din urmă, dincolo de care se găseşte... obiectul, arată cel mai paşnic, cel mai comod. Căutarea unui răspuns se poate opri foarte uşor aici, pentru totdeauna. Săgeţile invizibile, cu otrăvuri paralizante deghizate în anestezice fine, se înfig fără nici o durere în trupurile întrebărilor temerare care au ajuns pînă acolo. Licoarea fină, care paralizează lent şi plăcut, generează ideea confortabilă că „avem nevoie să ne recunoaştem în situaţii şi în personaje“. Că experienţa colectivă a trăirii unei stări în comun, ca parte a unui public, în apropierea unor personaje, situaţii şi ipostaze general umane, ne face să ne recunoaştem, în fel şi chip, şi să trăim nişte emoţii unice. Emoţii care ne determină să ne reîntoarcem la locul faptei, ca un criminal bizar care-şi contemplă şi ucide, după fiecare spectacol, propria identitate posibilă. Chestie care ne face să împărţim cu actorii această sub