Îţi vorbesc ca unui om, pentru că asta eşti, un Om făcut din toţi oamenii care-ţi poartă numele. Nişte milioane de minţi, care de multe ori se cred una mai deşteaptă decât alta, de pe urma acestei dispute întâmplându-se să aibă de profitat cele mai puţin deştepte, fapt care nu le împiedică să le conducă pe toate celelalte. Nişte milioane de ochi, care plâng întotdeauna separat, adunându-se doar atunci când este vorba să râdă de cei care plâng. Nişte milioane de picioare, ce rareori merg în aceeaşi direcţie. Nişte milioane de mâini învăţate să dea, atunci când au foarte puţin, şi obişnuite să primească, atunci când au aproape totul. Nişte milioane de inimi, care nu sunt toate făcute pentru dragoste, îţi cer să vorbeşti în şoaptă despre lucrul acesta, ca să nu se creadă despre ele că sunt slabe, când de fapt în asta constă sau ar trebui să constea marea lor putere. Nişte milioane de guri, învăţate să nu mănânce toate la fel, unele mai deloc, ceea ce le dă altora posibilitatea de a înfuleca mai mult decât trebuie, chiar de zece sau de o sută de ori mai mult. Şi nişte milioane de burţi, care, urmare a unei înţelegeri secrete cu gurile, fie se lipesc de şira spinării, fie de linia orizontului. Da, exact, şi nişte milioane de orizonturi, când ar trebui să fie doar unul singur pentru toţi, neexistând însă acesta, nu există în realitate nici unul.

Îndrăzneala de a-ţi vorbi vine de la faptul sosirii primăverii, un anotimp de care mă gândeam că avem amândoi nevoie. Această nevoie mi-a dat curajul. Curajul de a spera, în primul rând. Ca să fiu sincer, îţi vorbesc nu atât în numele meu, cât al speranţei. Marea, imensa majoritate a vieţii mele a rămas departe, în urmă. Ar putea să nu-mi pese, dar îmi pasă. Viaţa mea înseamnă şi viaţa copiilor mei, de aceea îmi pasă. Tu nu eşti numai o ţară de oameni, ci şi una de pământ şi de cer. Eşti adică şi-a celor care au coborât