- mit sau realitate barbară a veacurilor trecute? -
S-a crezut mult timp că epocile vechi au privilegiat tortura şi pedeapsa cu moartea, că doar noi, cei contemporani, avem parte de pedepse echitabile din care durerea fizică şi umilirea condamnatului lipsesc. În cartea sa dedicată torturii în Franţa Vechiului Regim, Eric Wenzel încearcă să demoleze acest mit (La torture judiciare dans la France de l’Ancien Régime: Lumière sur la Question, Edition Université de Dijon, 2011). Mai întîi de toate, tortura nu este „un instrument anarhic liber conferit magistraturii“, ci „legalizată, inclusă şi circumscrisă unei proceduri criminale destul de complexe şi precise“. Cu alte cuvinte, nu oricine poate să uzeze de tortură, oricînd, oricum, oriunde. Dar oare înscrierea ei într-un cadru juridic precis şi delimitat aduce şi respectarea acestor norme în practica cotidiană? Răspuns la această întrebare încearcă să afle autorul, de-a lungul analizei sale.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriMărturisirea ocupă un loc central în administrarea probelor unui proces. Şi cum „greşeala mărturisită este pe jumătate iertată“, sistemul juridic lucrează intens la obţinerea acestei mărturisiri, chiar dacă ea se face prin apelul la „forţă“. Biserica integrează şi dezvoltă o adevărată „cultură a mărturisirii“, care ar aduce „clemenţa divină“. Căci, pînă la urmă, ce este mărturisirea dacă nu un mijloc de curăţire interioară? Un „remediu“ necesar pentru ca trupul să se pregătească de iertare şi care va avea drept efect imediat mărturisirea unor lucruri uneori diferite de capetele de acuzare pentru care acuzatul se afla în faţa instanţei. Mărturisire, spovedanie ajung să se confunde la sfîrşitul Evului Mediu, adăugînd o dimensiune sacramentală actului de justiţie.
