Suportati o scurta discutie despre moarte? Subiectul mi-a fost revelat de un consistent, provocator comentariu, produs de dl. Gerard Stan, in numarul din februarie al revistei Cronica veche, la un Eseu despre experienta mortii, al unui filosof, nordic probabil, Landsberg pre numele sau. Emana din cartea lui Landsberg si, deopotriva, din comentariul dlui Stan, o multitudine de intrebari si citeva dezarmante raspunsuri. Simplificind, as spune, pe urmele celor doi, ca ne preocupa mai ales sensul vietii, decit experienta mortii. Singurii pentru care moartea este o obsesie, metafizica insa, sint filosofii si poetii. Iar dintre poeti, indeosebi cei tineri. De altfel, tinerii in genere sfideaza moartea, chiar se dedau mortii, prin suicid, de neinteles pentru virstnicii care-si asteapta, oarecum linistiti, un soroc cit mai indepartat. Fie ca privesti moartea ca pe un nou inceput, fie ca o consideri „pluton de executie", fara nici o reintrupare pe un alt tarim, determinanta intru constientizarea propriei morti este „experienta mortii Celuilalt". Nu un Celalalt oarecare, „ci cel pe care il iubim, cel cu care am fost si sintem un Noi", intr-o comuniune a carei rupere este resimtita de supravietuitor ca o tradare. „Exista, zice Landsberg, in experienta hotaritoare a mortii aproapelui ceva asemanator unei infidelitati tragice din partea lui, tot asa cum exista o experienta a mortii in resentimentul infidelitatii." Dar - ma intreb - de ce sa pui tradarea doar pe seama celui care s-a absorbit (fara voia lui) in moarte si nu si pe seama celui care ii supravietuieste? Voi exemplifica cu propria mea experienta. In Jurnal post-mortem, carte scrisa dupa moartea sotiei mele, am incercat sa exhib tocmai acest acut sentiment al vinovatiei in supravietuire. Adica de ce ea si nu eu? Valorizindu-ma si scrutindu-ma necrutator (pe alocuri), ei i-am gasit infinit mai multe calitati si motivatii