Am asistat în ultimele zile la o frenezie a datului cu părerea pe tema “Vai, noi cum înscriem copiii dacă softul a picat?” Vedeam déjà copiii rămaşi repetenţi înainte de a începe clasa pregătitoare, plânsetele părinţilor acuzatori în faţa camerelor de filmat şi a reportofoanelor, analiştii luaţi cu japca din toate domeniile (dar neapărat şi un psiholog), toţi dându-şi avizat cu părerea la televizor, înfierând, cerând capete şi descoperind dedesubturi murdare cu mândria că vor instaura o dată pentru totdeauna dreptatea pe pământ.

O parte din toate lucrurile astea s-au întâmplat pe parcursul a numai două ore în care a durat pana de curent. N-au fost sute de mii de părinţi, ci doar zeci. N-au stat de pomană, ci au făcut cereri de mână, pe care oricum trebuiau să le completeze. (Aproape că e o ruşine să mai scrii de mână în ziua de azi.) N-a fost de la soft, ci de la curent. S-a luat curentul. Ce prozaic, nu? Ni se întâmplă tuturor să ne pice curentul, să-i înjurăm pe cei care ni-l furnizează şi să aşteptăm scuze de la ei, dar primim în schimb facturi tot mai mari. Aproape că ENEL s-a bucurat că tirul s-a mutat pe firma de software, care chiar n-avea nicio vină. Poate doar că oferise softul gratuit. A, păi de ce este gratuit? Ce o să ceară după asta? Uite, d’aia n-a mers, domnule, că e gratuit! Păi pe ce se duc banii ministerului? Rău să dai gratuit, rău să dai pe bani, tot prost ieşi. Măcar când iei banii, reclamaţiile intră în factură. Corul naţional al clevetitorilor te jumuleşte fără milă încadrându-te sentenţios în paradigma: faci afaceri cu statul = eşti un corupt.

Şi când şezătorile atinseseră cote maxime de paroxism (ucigaşul de la coafor se antrena pentru ştirile din prime time) totul a intrat în normal. Specialiştii în bla-bla-uri, tăiaţi brutal de la microfon, s-au agăţat de el în continuare. Da, s-a terminat, dar ancheta, ancheta, când se va fac