"Aşa frumoase?", nu-i vine să creadă nici generalului Eugen Meran, directorul Jandarmeriei Bucureşti, când îşi vede jandarmeriţele din subordine îmbrăcate în fuste şi aranjate cu grijă, de ceremonie, în timp ce le dă câte o lalea şi ciocneşte un pahar de şampanie cu ele. "E de la uniformă, domnule comandant", râd fetele. Se întâmplă atât de rar să le vadă machiate, fără bocanci şi combinezoanele unisex de luptă, încât mai că nu le recunoaşte.
Dintre cei aproximativ o mie de jandarmi bucureşteni, doar 26 sunt femei "luptătoare". Sunt picătura feminină dintr-un tăvălug de scuturi, bastoane şi căşti, pe care nu le deosebeşti de bărbaţi la intervenţie, pe stadion sau la miting. La luptă, înfofolite în platoşe, cu vizeta căştii trasă pe ochi, au învăţat să-şi ascundă orice părticică le-ar trăda feminitatea. Bat la fel de bine ca băieţii, însă agresorii nu ştiu asta şi dau buluc unde simt fata-jandarm.
"Când văd că eşti fată, au impresia că tu eşti veriga slabă şi acolo atacă. Dar descoperă că nu e aşa", spune Sânziana Teiuşanu, plutonier-major de la Batalionul 3 al Jandarmeriei Bucureşti. Are 38 de ani, doi copii adolescenţi acasă şi luptă la intervenţie din 2005.
"Trăim o viaţă duplicitară: acasă suntem femei, la serviciu trebuie să fim mai bărbaţi", râde Alexandra Bogdan, sublocotenent de 24 de ani de la Batalionul 2. Alexandra este şefă peste 15 zdrahoni de jandarmi, cu care a ajuns să se înţeleagă ca într-o familie.
"Cel mai rău e că te recunosc după voce, după ochi. Când ai casca trasă pe cap, nu se vede că eşti femeie, dar ţi se aude vocea. Eu trebuie să dau ordine şi se aude şi mai tare", spune Alexandra, care acum câteva zile a prins un hoţ care fura din genţi la Universitate, în timp ce se plimba împreună cu soţul ei, tot jandarm, în timpul liber.
Sublocotenent Alexandra Bogdan (Foto: Cătălin Abagiu)
Laura Epuraş, plutonie
