Adesea, dicţionarele nu indică suficient de limpede orientarea argumentativă a cuvintelor, valorile pe care acestea le transmit, aptitudinea lor de a sprijini elogiul sau blamul.

În cazul unor termeni al căror sens cuprinde noţiuni morale, lucrurile se pot complica şi mai mult. Maliţie, maliţiozitate şi maliţios sunt exemple interesante pentru inevitabila limitare a surselor lexicografice. În explicarea lor apar de obicei termenii răutate şi răutăcios (maliţie: „înclinarea de a fi maliţios; răutate, maliţiozitate. Vorbă, atitudine, glumă răutăcioasă”; maliţios: „răutăcios, caustic”, DEX), a căror componentă negativă e neîndoielnică. Răutăcios prezintă totuşi o situaţie mai complicată, vizibilă în definiţia care juxtapune două aprecieri destul de diferite: „plin de răutate”, dar şi „care, fără să aibă un fond rău, este înclinat să jignească, să facă mici răutăţi” (DEX). Între „plin de răutate” şi „înclinat ... să facă mici răutăţi” distanţa e mare. Maliţios a ieşit din sfera evaluărilor negative chiar mai mult decât răutăcios: maliţie şi maliţios se asociază în primul rând cu ironia, cu atitudinea persiflantă şi uşor provocatoare.

Deplasarea semantică spre atenuarea negativităţii şi chiar spre o conotaţie predominant favorabilă se produsese de mult în franceză, de unde au fost preluaţi termenii malice (provenind din latinescul malitia, derivat de la malus „rău”) şi malicieux, adaptaţi în română după modelul împrumuturilor moderne latino-romanice. Maliţiozitate e derivat de la maliţios, poate şi sub influenţa cuvântului italienesc maliziosità. Maliţie apare în proza lui Eminescu („Mario, mă iubeşti tu? – Dar dacă nu m-ar chema Maria ? zise ea sub inspiraţia unei fulgerătoare maliţii”, Sărmanul Dionis) şi – evident – la Caragiale. Dicţionarul limbii române (DLR, tomul VI, Litera M, 1965-1968) cuprinde numeroase exemple din literatura secolului al