Aurora (80 de ani) şi Cristian Dumitrescu (79 de ani) au găsit puterea de a depăşi teribila temniţă politică prin rugăciune şi toleranţă.

În seara de Ajun din anul 1951, Aurora Dumitrescu a plâns. A plâns în hohote, la fel de sincer cum plâng bărbaţii. A plâns după ce tocmai murmurase un colind trist şi nu s-a oprit decât târziu, noaptea, când ar mai fi vrut să plângă, dar nu a mai putut. Aurora avea 19 ani şi ochii atât de albaştri că e o crimă doar să-i laşi să verse lacrimi. Dacă nu mai ţineţi minte cum arată cerul de primăvară şi probabil că nu mai ştiţi, vă spunem noi: e senin, ca privirea Aurorei.

Totuşi, de ce poate să plângă o frumoasă domnişoară din Beiuş, o mândră studentă la Filosofie? Aurora Dumitrescu era „duşman al poporului" - orice ar putea însemna asta când ai doar 19 ani -, deci era anchetată de Securitate, de genul acela de oameni pe care îl cunoaşteţi deja, cei care îşi ignoră adevărata statură atunci când sunt nevoiţi să stea în picioare. Aurora Dumitrescu n-a mai plâns de atunci, nici măcar atunci când i-au rupt mâna la anchete. „Exista o carapace în care mă puteam închide, care mă ajuta să nu fac concesii demnităţii mele. Aceea era credinţa mea."

Năpasta deminităţii

Acesta nu este un articol despre raţiunea devenită curajoasă, ori despre mântuire şi smerenia drumului până dincolo. E vorba aici despre năpasta demnităţii, despre reazemul pietăţii şi despre tulburătoarele imagini din temniţele, din vieţile şi din memoria nemuritoare a celor mai sinceri şi împăciuitori oameni pe care i-am întâlnit vreodată: Aurora Dumitrescu şi soţul său, Cristian Dumitrescu, foşti deţinuţi politic.

Despre închisorile politice din România s-a scris mult, se va mai scrie şi niciodată nu va fi de ajuns, căci nimeni nu poate concentra în cuvinte temniţele urât mirositoare, lumina, igrasia şi suferinţa de acolo. În fieca