După două reuşite cu trupa de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în sezoane anterioare, Andrei Şerban a surprins din nou, la începutul anului, cu aceeaşi companie. În primul rînd, neaşteptată a fost opţiunea: Hedda Gabler de Henrik Ibsen, un text arareori montat pe scenele noastre, cred că deloc după ’90. Abordarea unor piese ocolite ori uitate e un gest de bine într-un establishment teatral, al nostru, unde încă funcţionează în mare măsură principiul contagiunii repertoriale. Însă nu numai relativa rezervă a creatorilor români pentru textul ibsenian l-a atras pe Andrei Şerban. A contat şi generozitatea semantică a piesei, deschiderea ei spre aplicarea unui filtru contemporan, care nu-i afectează spiritul, ci îi demonstrează calitatea de operă universală. Cum îl cunoaştem, Şerban şi-a asumat statutul de coautor, alături de dramaturg, într-un proiect de relectură a lucrării ibseniene, o lectură actualizantă ce reaşează scenic piesa în datele vremurilor noastre. Pe structura ibseniană, căreia i-a păstrat aerul vintage, Şerban a pus accente care-o fac mai accesibilă spectatorului din 2012. Aş zice, utilizînd franţuzismele lui Brack, că e o versiune à l’americaine – ilustraţia muzicală are hituri de peste ocean din anii ’50-’60, Hedda primeşte cadou un disc de vinil Marylin Monroe, se vorbeşte despre o petrecere a burlacilor etc. –, reconstituind în Sala Studio a teatrului clujean o lume a intereselor personale, conjuncturale, de aparenţă socială. Ghemul relaţiilor afective, depănat nu pe structuri de pereche, armonice, ci pe triunghiuri, adică pe perpetua intruziune, e înfăţişat nu în registrul realist specific epocii lui Ibsen, ci într-unul tragi-comic, atît de familiar timpului prezent. Trebuie să recunoaştem că o abordare cuminte a celor patru acte ar fi plictisit, aşa că soluţia echipei de a scoate la suprafaţă potenţialităţi latente ale scrierii oferă nu numa