Am urmarit-o mult timp cum trecea prin parc, cautind parca un punct de sprijin in privirea celorlalti. Lumea o ocolea cu grija. Si, pesemne, poeta simtea lucrul acesta, care o intrista. Parea desprinsa parca din "Clovnii" lui Fellini. Privind-o, aveam impresia ca o sa se inalte curind deasupra parcului si o sa se piarda in aer. Mariana Marin s-a stins din viata la 31 martie 2003, in aceeasi zi in care Nichita Stanescu ar fi implinit, daca destinul nu i-ar fi fost potrivnic, virsta de 70 de ani. Dupa opinia mea, amanuntul acesta biografic are o semnificatie aparte pentru istoria literaturii romane contemporane. Prin disparitia sa, Mariana Marin a vrut parca sa atraga atentia ca poezia nu a murit, chiar "vremea poemului inalt ametitor a trecut/ si saracia si moartea/ ne tirasc dupa ele in uriase plase de nervi." Moartea sa a trecut neobservata de oficialitati. La capatiiul sau nu au venit nici premierul, nici presedintele in functie, nici alti potentati ai zilei, care aveau datoria morala sa aduca un ultim omagiu unui poet care a avut curajul sa se opuna regimului comunist in anii cei mai crinceni ai dictaturii ceausiste, riscindu-si nu numai cariera literara, ci si viata... "Mariana Marin a fost prietena tuturor, spune Ioan Buduca, mai ales a celor ajunsi la ananghie. Se apuca Dorin Tudoran sa faca disidenta pe fata? Nu-l mai cauta nimeni. Mady abia atunci incepea sa-l caute cu insistenta". Nu-i pasa de securitate, cu atit mai putin de avertismentele venite pe diferite cai din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. Ignora si sfaturile colegilor de generatie, care o indemnau sa adopte fata de regim o atitudine prudenta. Mady Marin era mama tuturor ranitilor, indiferent daca ranile camarazilor erau provocate de batalii politice sau sentimentale. Se comporta asemenea unei surori de caritate, care se apropia de patul suferinzilor, oblojindu-le ranile. Mai putin stia sa-s