Un hipopotam eşuat într-un jacuzzi, un plesiozaur comoţionat într-un acvariu de apartament… O imagine la graniţa dintre comic şi grotesc.

Faptele, în linii mari, sunt ultracunoscute: pe 16 ianuarie, un vas de croazieră, Concordia, aparţinând companiei Costa a naufragiat în largul ţărmurilor Toscanei. Un "zgârie-nori" de 115.000 de tone s-a prăvălit într-o rână, printre nişte stânci din preajma insulei Giglio. Adâncimea apei: 20 de metri (faţă de cei 57 ai vasului)! Bilanţul victimelor: 6 morţi şi 7 dispăruţi din cele 4.229 de persoane aflate la bord (circa 3.200 de pasageri, de 60 de naţionalităţi) şi 1.000 de membri ai personalului. Totul s-a întâmplat în 2012, anul în care se comemorează un veac de la scufundarea Titanicului (14-15 aprilie 1912). Nu vreau să pun întrebări de tipul "cum a fost posibil?" şi nici să mă lansez în litanii privind eternul eşec al tehnicii oamenilor în faţa insondabilelor forţe ale naturii. Au făcut-o alţii, cu asupra de măsură. Ci doar să amintesc de figura (acum, când procesul vinovaţilor e în plină desfăşurare), neguros pitorească, a căpitanului Francesco Schettino, un fanfaron care a interpretat rolul principal în lamentabilul naufragiu despre care vorbim şi care, fără îndoială, va pătrunde în mitologia marinărească.

Totul, în linia epicului, a pornit, de la un inchino, o reverenţă pe care, uneori, o fac marinarii, schimbându-şi uşor ruta ca să adreseze un salut familiilor de pe ţărm. În cazul nostru, căpitanul Schettino a vrut să recompenseze (cu mărinimia omului care nu dă de la el) un stewart, aflat în serviciul său, pentru că acesta renunţase să-şi ia concediu. Ca orice mare senior, i-a spus, se pare, lui Antonello, slujnicul: "Na, poftim Giglio", apoi s-a apropiat de ţărmul insulei cu toate luminile aprinse şi cu sirenele urlând. Antonello, băştinaş din Giglio, care cunoştea deci coasta mai bine decât oricine din p