Nu eram încă la şcoală când bunica mi-a prezentat o cunoştinţă de-ale ei pe un ton destul de grav, dar în acelaşi timp plin de admiraţie: "Doamna profesoară". Nu-mi amintesc să-i fi pronunţat numele. Nu am în memorie nici chipul ei. Ştiu doar că mi-a întins mâna, iar eu am ridicat-o pe a mea cât am putut de sus ca să i-o prind. Nu cred că mai făcusem niciodată până atunci cunoştinţă cu un om mare. Şi mai ştiu că am privit-o îndelung în timp ce se depărta de noi. Purta un sacou verde şi nu semăna cu nimeni pe care cunoşteam. Nici cu mama, nici cu mătuşa, nici cu doamna educatoare, nici măcar cu învăţătoarea pe care aveam să o cunosc mai târziu.

Mi-am reamintit de acest episod văzându-le pe doamnele profesoare care au onorat invitaţia primarului Onţanu şi au venit să se distreze de Ziua Femeii în clubul Bamboo. Cele câteva imagini de la petrecere difuzate la televizor le înfăţişau de jur împrejurul unei pasarele pe care defilau tineri musculoşi în chiloţi. Nu păreau deranjate de ipostaza în care fuseseră puse de organizatorii evenimentului, pentru că sunt aproape sigură că nu ştiau ce urma să se întâmple. Mai mult decât atât, unele dintre ele au salutat cu urale momentul lenjeriei intime mulate. Nici una dintre ele nu purta sacou verde. Cel puţin la prima vedere.

Nici măcar urmă de verde în cazul doamnelor care, spre surprinderea chelnerilor, şi-au vărsat platourile cu mâncare în genţi. Li s-a atras politicos atenţia. "Doamnelor, nu este frumos ce faceţi!". Îmi spui tu mie, un chelner, cum să mă comport? Eu sunt profesoară..."

"Sunt profesoare, dar sunt în timpul liber, care-i problema?!" mi-a spus azi un oficial din Inspectorat. Exact. Problema? Un profesor rămâne profesor şi în timpul liber, iar comportamentul lui este judecat prin prisma meseriei pe care o are, indiferent unde se află. La fel ca în cazul preotului care înjura în aeroportul Otopen