Despre justiția românească se vorbește adesea, într-un limbaj tehnic, de strictă specialitate. Rapoartele europene marca MCV, disputele Curții Constituționale, implicarea societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii, asumarea răspunderii de către magistrați – iată tot atâtea teme ardente, urmărite cu interes de actorii politici, de agenții economici sau de cetățenii informați. Subiectul ne frământă și ține ziarele în priză. De ce? Pentru că o ţară fără dreptate este precum zidul fără mortar sau gardul fără proptea.

Ar fi greșit să credem că justiția se ascunde în pravilă sau buchiseală. Diferența dintre decizia justă și hotărârea proastă o sesizează şi oamenii de ispravă, chiar dacă lipsiţi de studii universitare (vezi instituția juraților). Are intuiția binelui și a răului orice minte ageră, voinţă bine-strunită și inimă educată, nu doar un magistrat cu răspundere (fiscală și morală) limitată.

Ce este dreptatea? Mai mult decât o simplă sentință rostită de un judecător în robă, dreptatea reflectă discernământul omului vertical, iscusit dar fără vicleşug. Dreptatea devine capital social într-o lume care protejează discernământul ca pe preţios dar sufletesc.

Arbitrajul corect între dreptate și nedreptate poate ajuta sau, dimpotrivă, poate uzurpa restituirea proprietăţii, piața liberă, salvarea pădurilor, protejarea imaginii personale, dar și proiectele antreprenoriale, dezvoltarea comunității locale, salvarea clădirilor de patrimoniu sau doar convieţurea urbană.

Dreptatea e, așadar, o virtute sufletească – coroana cumpătării, a curajului şi a înţelepciunii, cum ne confirmă Republica lui Platon. Dreptatea ţâşneşte din judecata unui ochi nepărtinitor, înzestrat cu bun simţ şi experienţă. Justiţia, în ansamblu, e sistemul care asigură eficient exercitarea acestei puteri speciale, separată de braţul executiv şi legislativ al Statului mo