Traian Basescu este om. Sufera si raneste, se bucura si este trist, plange si rade ca orice alt om. De cele mai multe ori in exces, accentuandu-si starile si exagerandu-si traile, ca orice histrion care se respecta.
Daca s-ar afla, cumva fara voia sa, ca presedintele sufera zi de zi pentru durerea si saracia acestui popor, chinurile lui ar putea fi intelese si compatimite. Traian Basescu a facut insa o criza de personalitate, s-a dat in spectacol cum ar fi spus bunica, in direct la o televiziune.
S-a plans la PRO Tv ca presedintia a fost cea mai umilitoare perioada din viata sa. "Functia de presedinte a fost cea mai mare umilinta a vietii mele", din cauza jignirilor "de dimineata pana seara".
Desi e incorect, si asta poate fi inteles. E incorect pentru ca nimeni nu ne poate umili. Putem fi jigniti, injurati, nedreptatiti, tratati cu masuri diferite, judecati gresit, cu rea vointa sau vanati orbeste. Nimeni si nimic insa nu ne poate umili. Nimeni decat noi insine. Nimic decat liberul nostru arbitru.
Pentru a fi umiliti este nevoie ca noi sa acceptam si sa recunoastem, in forul nostru interior, ca meritam respectivele jigniri. E nevoie sa consideram injuraturile si nedreptatile fundamentate si intemeiate pe un adevar, pentru a ne putea simti umiliti.
Altfel, nu putem sa ne simtim decat si mai nedreptatiti. Si eventual furiosi pentru pacatul comis impotriva noastra. Incercati un exercitiu de reflectie. Altfel nu veti avea niciodata cum sa faceti diferenta.
Ne umilim noi insine, in fata noastra sau fata de ceilalti. Niciodata altcineva nu ne poate umili fara "complicitatea" noastra. Unde e complicitatea lui Traian Basescu in lungul sau mandat de umilinte fara pereche? Daca or fi reale sentimentele, doar d-sa stie.
Insa chiar si dupa o astfel de criza de personalitate exhibata de presedint